I Introducere

Vulcan, munte sau deal format din acumularea materialelor ce au erupt prin una sau mai multe deschizaturi (numite ventre vulcanice) facute in suprafata pamantului.Termenul vulcan poate desemna, ventrele propriu-zise.Vulcanele situate deasupra nivelului marii sun cele mai cunoscute, dar majoritatea vulcanilor lumii sunt situati sub mare, formati de-a lungul sistemelor de creste ce se intersecteaza in adancul oceanului planetar . Conform The Smithsonian Institution, 1511 vulcani situati deasupra nivelului marii au fost activi in ultimii 10.000 ani,539 dintre ei au erupt cel putin odata de-a lungul istoriei scrise.In medie, intre 50-60 de vulcani situati deasupra nielului marii ,sunt activi in fiecare an; jumatate din acestea sunt defapt continuarile eruptiilorr din anii precedenti, iar celelalte sunt noi .
Eruptiile vulcanice din regiunile populate reprezinta o adevarata amenintare la adresa oamenilor, a proprietatilor si a agriculturii. Pericolul provine , in cele mai multe cazuri , din jeturi fierbinti si ce se misca cu o viteza foarte mare, care contin materiale explozive, cenusa ,si cele mai distructive, raurile de lava. Pe langa eruptiile explozive chiar si vulcanele din regiuni nepopulate , pot arunca cenusa adanc in atmosfera, creand nori de cenusa, care reprezinta o amenintare serioasa la adresa avioanelor.
II FORMATIUNILE VULCANICE
Toate formatiunile vulcanice sunt formate prin acumularea de magma(roca ce se formeaza sub suprafata pamantului).Magma poate erupe prin unul sau mai multe ventre vulcanice, care pot fi o singura deschizatura, mai multe deschizaturi, sau o crapatura lunga, numita vent de fisura. Se formeaza in adancul pamantului, in general, in mantaua superioara. Pentru a se forma magma , este nevoie de temperaturi si presiuni foarte ridicate. Mantaua solida trebuie topita la conditii intalnite de obicei la adancimi de 80 pana la 100 km sub suprafata pamantului.
Odata ce mici picaturi de magma se formeaza, ele incep sa se ridice deoarece magma are o densitate mai mica decat rocile ce o inconjoara.Aceste picaturi se aduna, formand adevarate rauri de magma.Acestea se aduna in regiuni subterane numite rezervoare de magma.
Dupa fiecare eruptie, este adaugat un nou strat vulcanului, acesta crescand in marime.

III MATERII VULCANICE
Trei tipuri de materiale erup dintr-un vulcan activ: lava, fragmente de roca si gaze.Tipul si cantitatea de material care erupe dintr-un vulcan activ depinde de compozitia magmei din interiorul vulcanului.
LAVA
Lava reprezinta magma care se rupe, si erupe dintr-un vulcan.Daca magma este foarte lichida, atunci va curge de-a lungul vulcanului , catre bazele sale.
FRAGMENTELE DE ROCA
Aceste fragmente de roca sunt expulzate in aer. Ele include si cenusa care sunt fragmente cu diametrul mai mic de 2 mm.Cenusa cea mai fina este numita cenusa vulcanica, si este formata din particule de au un diametrul mai mic de 0,06 mm
GAZELE
Gazele, in prima etapa sunt eliberate de vulcani sub forma unui jet. Eliberarea instantanee de gaz vulcanic aflat sub presiune este forta ce duce la eruptii.Gazele provin din magma propriuzisa, sau din contactul dintre magma incinsa si apa.Majoritatea gazelor vulcanice cuprind vapori de apa, cu dioxid de carbon si dioxid de sulf.
IV Eruptiile
Vulcanii erup diferit, in functie de compozitia magmei ce se afla sub suprafata, cantitatea de gaz din magma, si tipul de ventru vulcanic din care erupe.In general, cu cat lava este mai vascoasa, cu atat ruptia va fi mai explosiva.Eruptiile explozive pot expulza o mare cantitate de material in aer.Eruptiile nonexplozive produc rauri de lava, si expulzeaza foarte putin material in aer.
ERUPTIILE EXPLOZIVE
Eruptiile explozive pot expuza atat lava lichida sau semisolida cat si fragmente solide de roca vulcanica sau nonvulcanica care au fost carate de-a lungul magmei ce se ridica inainte de eruptie.Eruptiile foarte explozive sunt numite eruptii Plinian, dupa naturalistul roman Pliny cel Intelept.Acesre erupptii pot dura de la cateva ore pana la cateva zile.


ERUPTIILE NONEXPLOZIVE
Eruptiile nonexplozive ,sunt tipice pentru vulcanii din Hawaii,si produc rauri de lava.Lava iese afara prin rifturile din suprafata vulcanului sau prin ventre.ele sunt caracterizate prin faptul ca lava produsa este de tip bazaltic, iar vulcanii ce sunt formati prin aceste eruptii sunt numiti vulcani scut.

V PERICOLELE VULCANILOR
Eruptiile pun direct, si indirect pericole asupra oamenilor, si a proprietatilor, atat in aer cat si pe pamant.Asemenea pericole sunt : raurile de lava, cenusa. Unele rauri de lava, mai contin cenusa incinsa, fragmente de roca si gaze. Acestea sunt mortale datorita temperaturiilor inalte, peste 850° C si vitezei ridicate, de peste 250 km/h.De asemenea , acumularile masive de cenusa vulcanica , mai ales daca sunt udate de ploaie, duc la ruinarea recoltelor de cereale.
Pericole indirecte sunt deobicei efecte nonvulcanice, care acompaniaza eruptiile. Astfel sunt, cutremurele , tsunami, ploile cauzate de cenusa, bolile si infometarea ce apar dupa eruptiile vulcanice. Tsunami sunt uriase valuri seismice, de-a lungul oceanelor, generate de miscarea instantanee a rocilor ce alcatuiesc platforma marina. Aceasta miscare instantanee este cauzata de cutremure uriase, sau de prabusirea unei insule vulcanice , in timpul eruptiei unui vulcan. De asemenea , depozitele de materiale vulcanice pot duce la defertilizarea pamanturilor, la moarea animalelor, si, in ultimul , la foamete. Intre secolele 17-19, tsunami si foametea ce preced eruptiile vulcanice au cauzat majoritatea deceselor legate de eruptii.
Incepand cu anii 80, un alt pericol , indirect legat de eruptii a inceput sa atraga atentia : Avioanelor ce survolau zonele, le-a intrat cenusa in motoare.
VI PREZICEREA ERUPTIILOR
Cea mai mare problema a vulcanologiei este prezicerea urmatoarei eruptii a unui vulcan activ sau adormit. Oamenii de stiinta considera un vulcan activ daca a erupt cel putin odata. Vulcanii adormiti sunt considerati un potential pericol de a erupe pe viitor .Oamenii de stiinta prezic eruptiile masurand evenimentele ce duc la o posibila activitatee, ca , de exemplu cutremure, miscari a pamantului, si eliberarea de gaze. Rata de succes este mai mare la prezicerea eruptiilor nonexplozive la vulcanii bine monotorizati .De exemplu, aproape toate fluviile de lava rezultate din eruptii in muntii Saint Helens incepand din Mai 1980 au fost prezise cu zile, chiar saptamani inainte.Cel mai mare obstacol in imbunatatirea prezicerii eruptiilor este ca doar o fractiune din peste 500 de vulcani activi in lume sunt monotorizati adecvat, cu instrumente moderne, si de catre vulcanologisti bine instruiti.
VII RESURSE VULCANICE
Desii eruptiile vulcanice constituie o adevarata amenintare la adresa omenirii, vulcanii pot deasemenea fi bogati in resurse. Probabil cea maimare resursa din vulcani este pamantul format din materialele ce sunt aruncate de eruptii.Activitatea vulcanica a creat unele dintre mai frumoase si fertile regiuni ale pamantului. Inca de la inceputul secolului 20, stapanirea caldurii naturale a sistemelor vulcanice a dat o sursa, aproape nepoluanta , de energie termica si energetica.De exemplu jetul de la Geyzerele din nordul Californiei , cel mai mare camp geotermic , este suficient pentru a alimenta cu curent un orase de milioande de locuitori, precum San Francisco.Multe depozite ce cupru,carbune, zinc, aur si argint, sunt continute in rocile vulcanice, sau in rocile magmatice , ce sunt bazele vulcanilor.Roca sparta de lava, pumice, carbunele si alte produse rezultate in urma eruptiilor sunt surse de materie bruta pentru construirea drumurilor, in constructii, industrie.
VIII VULCANI EXTRTERRESTRI
Eplorarea spatiala di ultima decada a adus dovezi ale existentei vulcanilor si a produselor sale si pe alte planete si luni din sistemul nostru solar.Fotografiile facute de satelitii ce orbitau luna Pamantului au aratat uriase campuri de lava mare.Mostre din aceste mare au fost luate de catre astronautii din programul Apollo ,si dupa analiza s-a constatat ca erau similare cu cele bazaltice, dar nu identice cu cele gasite pe Pamant.
De asemenea, imagini luate de sateliti ale suprafetei lui Marte si Venus au aratat vulcani si insusiri vulcanice asemanatoare, dar mai mari decat cele de pe pamant.De exemplu, Olympus Mons, un gigant vulcan scut de pe Marte, cu diametrul de 600 km , este mai mare decat lungimea insulelor Hawaii, puse una langa alta. Misiunea Mars Pathfinder din 1997 a adus date conform carora , rocile vulcanice de pe Marte seamana cu roci similare de pe Pamant,inclusiv dovezi de roca andesit. Activitatea vulcanica depe luna pamantului Marte, Mercur si Venus s-a petrecut acum millioane de ani ; aceste corpuri planetare,sunt acum ,reci si moarte.In orice caz, oamenii de stiinta au gasit dovezi in meteoritii de pe Marte care indica faptul ca activitatea vulcanica s-ar fi produs acum 150 de millioane de ani .
Dovezi bine documentate asupra vulcanilor activi au venit din imaginile de la satelitul Voyager 2. Asemenea activitati, desi putin intelese, par a fi diferite de cele din vulcanismul terestru. In 1979 acest satelit a capturat imagini de nori vulcanici, ce contineau dioxid de sulf, care tasneau pana la 280 km deasupra suprafetei lui Io, una din lunile lui Jupiter.Intre aprilie si septembrie 1997, naveta spatiale Galileo a adus deasemenea imagini ce aratao o dramatica activitate vulcanica pe Io. Activitatea vulcanica a lui Io indica prezenta de materiale locate in inima sau interiorul sau, dar cauza caldurii din mijlocul lui Io este diferita de cea de pe Pamant. Oamenii de stiinta cred ca Io este incalzit intern de frecarea rezultata din faptul ca luna este trasa in diferite directii de Jupiter si lunile din apropiere, Ganymede si Europa. Imaginile luate de Voyager 2 in 1989 ale lui Triton, o luna a lui Neptun, a aratat o punga de gaz, cel mai probabil nitrogen care se ridica la 8 km deasupra suprafetei, si care se intindea aproape 150 km.Aceasta punga de gaz sugereaza ca Triton poate avea deasemenea un miez fierbinte capabil de activitate vulcanica.

MAREA PIRAMIDĂ DE LA GISEH

Piramidele din Egipt au fost întodeauna, încă de la început, trecute printre Cele Şapte Minuni ale Lumii Antice, însă de fapt Marea Piramidă de la Giseh a fost în centrul atenţiei şi în fruntea listei. Este singura din Cele Şapte Minuni care mai există încă într-o formă aproape complectă şi uşor de recunoscut, ea fiind şi cea mai veche. Construită pentru faraonul Keops, din dinastia a-IV-a, în jurul anului 2560 î.e.n. piramida reprezintă cea mai înaltă realizare a constucţilor de piramide din Regatul Vechi al Egiptului.
În mod curios în ciuda dimensiunilor şi a importanţei Marii Piramide, a ajuns la noi o singură reprezentare completă a creatorului ei, Keops. Este vorba despre o minusculă statuietă din fildeş a faraonului, găsită în 1993, de către Petrie, în fundaţile templului închinat zeului Osiris de la Abydos. Faraonul este aşezat ţinând în mâna dreaptă un îmblăciu, şi purtând Coroana Roşie a Egiptului de Jos. În faţa tronului pe care stă, este scris numele său, aşezat într-un chenar regal. În ciuda dimensiunii mici şi a materialului, este un portret cu tăsături puternice. Există câteva portrete superbe ale altor constructori de la Giseh, remarcându-se în mod deosebit statuia din diorit a lui Kefren, în poziţia aşezat, şi în seria de plăci triptice din ardezie , precum şi statuile lui Mykerinos.
Înainte de începerea activităţii propiu-zise de construcţie, era necesar să fie pregătit terenul trbuia nivelat şi laturile să fie orientate cu multă grijă faţă de punctele cardinale. Nivelarea ara probabil era efectuată prin marcarea zonei respective cu o serie de patru valuri joase de argilă. Spaţiul era apoi umplut cu apă. În mod firesc suprafaţa era perfect plană. Se săpau în continuare o serie de şanţuri în roca de pe fundul apei, astfel încât baza acestora să păstreze o distanţă egală faţă de nivelul apei. Atunci când se săpa suficient pentru marcarea zonei, apa eara evacuată, iar stănca dintre şanţuri era săpată în continuare, păstrându-se acelaşi nivel. În cazul Marii Piramide s-a făcut însă o excepţie. În cadrul zonei propuse pentru construcţie a fost lăsatî o porţiune de rocă nedislocată.
Nu se ştie cât de mare a fost iniţial, deşi părţi din ea pot fii văzute în întreaga structură a piramidei.
Orientarea exactă a laturilior piramidei se obţinea prin observarea stelelor, deoarece în acea vreme nu era cunoscut nici un tip de busolă. Putem judeca precizia cu care măsurau vechii egipteni prin aceea că eroarea de aşezare a celor patru laturi este de doar câteva fracţiuni de grad. Diferenţa de lungime dintre cea mai lungă şi cea mai scurtă dintre cele patru laturi este mai micaă de 20 cm. Acest din urmă fapt este incredibil dacă ţinem seama de două lucruri: în primul rând toate măsurătorile se efectuau dea-lungul laturilor, nefiind posibil să se traseze diagonale, datorită porţiunii de stâncă rămase în mijloc, şi, în al doilea rând, toate măsurătorile se efectuau cu ajutorul frânghiilor sau a sforilor făcute din fibre de palmier sau de in, care se întindeau şi îşi puteau modifica dimensiunile în funcţie de temperatură.
După ce se încheiau aceste pregătiri, iniţiale, putea începa într-adevăr munca de construcţie, care pune încă în faţa egiptologilor o serie de probleme, greu de rezolvat.
În ciuda faptului că putem studia piramida însăşi, care se înalţă mai jos de Cairo, pe platoul de la Giseh, şi cum toate teoriile formulate până acum, nu se ştie exact cum a fost construită piramida. Trebuie să amintim că egiptenii nu cunoşteau nici măcar scripetele, sau sistemul de scripeţi până în vremea ocupaţiei romane, la peste 2500 de ani de la construirea Marii Piramide. Singurele instrumente disponibile erau tăvălugele sau rolele şi pârghile. Cu ajutorul acestor elemente primitive au fost înălţate statuietele şi obeliscurile din Egiptul Antic.
Există două teorii importante privind modul cum au fost construite piramidele: una , folosind rampe care înconjurau construcţia pe măsură ce aceasta se înălţa, cealaltă împiedicând edificarea unei rampe ce s-ar fi întins în deşert, înălţânu-se şi lungindu-se atât cât era nevoie, o dată cu înălţarea piramidei. Dar, nici una dintre aceste două explicaţii nu este pe deplin satisfăcătoare. O a treia alternativăcare ne poate venii în gând este utilizarea unor schele care să poată ridica blocurile de piatră cu ajutorul roabelor, aşa cum au fost înălţate lespezile oritontale care formează trilitonii de la Stonehenge. Acest lucru nu ar fi fost posibil din două motive: lemnul era un material rar şi scump în Egiptul Antic, neexistând noci copaci cu diametrul necesar, nici cantitatea enormă de care ar fi fost nevoie. De asemenea, dimensiunile foarte mari şi mai ales greutatea blocurilor ar fi împiedicat acest procedeu.
Ideea rampei care ar fi înconjurat piramida are însă mai multe elemente lăudabile. Rampe de cărămizi de lut s-ar fi înălţat în jurul celor patru laturi ale piramidei, pe măsură ce aceasta se înălţa, blocurile uriaşe din piatră fiind urcate păvălugi sau role. Imediat ce blocul trecea de ultimele role, acestea eliberându-se elibera de greutate, puteau fi mutate în faţă, iar blocul era tras înainte, şi mai sus de grupuri de oameni, cu ajutorul frânghiilor. Dacă din punct de vedere teoretic lucrurile par realizabile, (există un model reuşit al acestei metode la muzeul Ştiinţei din Boston), din punct de vedere practic el lasă mult de dorit. O pantă cu înclinaţie mică cerută de greutatea blocurilor de piatră, care să înalţe din toate părţile ar fi creat două probleme majore: prima, cea a grupului de oameni care trebuiau să aibă grijă de colţuri şi care să păstreze blocurile în echilibru pe role; a doua, este problema ridicări din ce în ce mai sus a blocurilor în jurul structurii, pentru a ajunge în cele din urmă la nivelele superioare. Acest procedeu ar fi însemnat o forţă de muncă impresionantă şi personal pentru conducerea şi controlul numeroaselor grupuri de oameni, care ar fi ridicat blocurile dela diferite nivele, cu ajutorul planurilor înclinate. Este greu de imaginat mulţimea celor care ar fi trebuit să urce.
Există şi a treia teorie privind construirea Marii Piramide. Ea afost formulată de Peter Hodges, un maiestru constructor britanic, care era interasat în mod practic de problemele transportilui pe orizontală şi a ridicării unor greutăţi enorme doar cu ajutorul pârghiei şi rolelor. El a reuşit să demonstreze că doi oameni piteau ridica o greutate de două tone cu pârghii lungi care aveau la capete un picioriuş cu un anumit unghi şi protejat de o bucată de metal. Prin introducerea acestui cap sub blocul de piatră şi folosirea a două astfel de pârghii, sau mai multe, în funcţie de greutate şi mărime, un capăt al blocului putea fi ridicat, aşezându-se sub el proptele. Procesul se repeta şi la celălalt capăt şi deplasarea continua mai sus folosindu-se proptele sau alte forme de susţinere. În acest fel un mare de piatră putea fi ridicat relativ uşor la o înălţime rezonabilă. Consrucţia piramidei s-a realizat pe nivele, fiecare treaptă fiind destul de lată şi, în medie mai înaltă de un metru. Principiul lui Hodges ar fi permis câtorva grupuri de oameni să ridice blocuri de piatră, pe toate cele patru laturi în acelaşi timp, numărul lor micşorându-se, o dată cu scurtarea laturilor şi cu înălţarea întregii piramide. În momentul în care fiecare bloc de piatră ar fi ajuns la nivelul potrivit, el ar fi fost deplasat orizontal pe role, până la locul unde trebuia să fie deplasat definitiv.
Odată consrucţia de bază terminată, piramida trebuia acoperită sau îmbrăcată cu blocuri de calcar alb, strălucitor de Tura, aduse din carierele aflate pe Dealurile Moqqatam, la est de oraşul modern, Cairo. Îmbrăcămintea exterioară se realiza de la vârf în jos, blocurile de calcar, fiind aşezate pe trepte, şi umplându-le apoi erau tăiate şi şlefuite în jos, pentru a se realiza unghiul potrivit şi aspectul strălucitor. Toate piramidele, cu excepţia Piramidei în Trepte, au fost acoperite sau şlefuite cu plăci de calcar.
Înainte de a merge mai departe şi de a descrie structura internă a Marii Piramide , ar fi potrivit să prezint dimensiunile sale esenţiale. Unghiul de înclinaţie a laturilor este de 54 de grade şi 54 de minute. Înălţimea sa era de 145,75 de metri, dar şi-a pierdut vârful cu înalţimea de 10 metri, fiind trunchiată, dar acest amănunt nu este observat de la distanţă. Laturile au fiecare 229 metri, cu o difernţă mai mică de 20 de centmetri, înre cea mai lungă şi cea mai scurtă latură. Piramida acoperă o suprafaţă de 5,37 hectare. Privind blocurile de piatră pot spune sunt aproximativ 2.300.000. cu o greutate cuprinsă înre 2-15 tone.
Făcea parte din cerinţele religioase ca intrarea în piramidă să fie localizată în partea nordică, îndreptată spre steaua polară. Toate piramidele s-au conformat acestei cerinţe, singura variaţie fiind la Piramoda lui Kefren care are două intrări pe latura nordică.
Piramida lui Keops nu face excepţie şi are o intrare joasă de circa 17 metri înălţime pe latura nordică şi 7,5 metri spre est de punctul central. Aceasta are 4 blocuri mari de piatră dispuse piramidal două câte două, aşezate deasupra inrtări, pentru a prelua din greutatea blocurilor de deasupra.
Examinarea secţiunii în Marea Piramidă arată că a fost supusă la cel puţin 3 schimbări de plan în timpul construcţiei. Are mai multe coridoare interne decât toate piramidele construite în Regatul Vechi. Planul principal pare să fi cuprins un coridor descendent, de la intrare în camera mortuară, situată în centru şi mai jos de nivelul solului. Totuşi camera mortuară a rămas neterminată şi a mai fost construit un coridor ascendent alternativ, m în centrul piramidei. Şi această cameră a rămas neterminată, fiind cunoscută în mod greşit, în libajul obişnuit sub numele de" Camera Reginei". A treia modificare a planului a implicat o schemă mai grandioasă. Începe cu edificarea unei noi galerii ascendente în miezul piramidei, de la capătul Coridorului Ascendent şi joncţiunea care ducea către camera reginei. Aceasta e cunoscută sub numele de Marea Galerie. Ea are 47 metri şi înaltă de 8,5 metri. Pereţii ei de calcar şlefuit urcă vertical 2 metri, următoarele 7 nivele deplasânu-se treptat către interior pentru a ajinge să formeze o boltă cansolodată.Este acoperită de o singură lespede de piatră în lăţime, de peste 1 metru.
La capătul Marii Galerii se află un coridor scurt şi jos cu 3 deschidrei tăiate în acopriş. La sfârşitul vestic al Camerei Mortuare, stând pe podeaua plată şi puţin depărtat de perete, se află in sarcofag mare, din granit negru, având o porţiune mare lipsă în colţul sud-estic. Aceasta a fost tăiat şi scobit dintr-un singur bloc de granit , urmele fierăstrăului mai văzându-se încă. În ciuda spărturii de la colţul său el încă mai produce un sunet asemănător cu cel al unui clopot lovit.În anii 1880-1882 Perie a descoperit că sarcofagil era cu circa 2,5 cm mai lat decât intrarea în Coridorul Ascendent, deci nu a fost intridus întrodus în camera mortuară prim coridor, ci trebuie să se fi introdus acolo în timp ce se construia piramida, înainte de montarea tavanului şi a acoperişului Camerei Regelui. Sarcofagul poate fi considerat sincurul mobiler "încorporat" din lume.
Alte trăsături ale camerei mortuare sunt două mici "canale de aerisire" care apar pe pereţii din nord şi sud ai piramidei. Scopul lor exact nu este cunoscut, deşi s-a sugerat că erau la origine orientate după stelele polare, un aspect esenţial al religiei Regatului Vechi, şi pentru că acum nu mai sunt orientate astfel înseamnă că axa Pământului trebuie să se fi modificat de la cunstruirea piramidei până astăzi. Acest lucru nu a putut fi demonsrat din punct de vedere astronomic, şi funcţia lor reală nu este cunoscută încă.
Am menţionat mai sus faptul că Marea Galerie a avut şi o funcţie secundară. Acolo se afla locul unde erau ţinute blocurile mari de granit folosite pentru închiderea Coridorului Ascendent după terminarea înmormântării. Aceste blocuri erau mult prea mari pentru a avea loc în altă parte a piramidei. Există dovada că ereu sprijinite pe grinzi de lemn montate în cruce, suficient de sus faţă de podeaua Galeriei astfel încât cortegiul să poată trece pe sub ele în timpul înmormâmtării. Dipă aceea pereţii se retrăgeau şi lăsau în urma lor un grup de lucrători care scoteau grinzile din lemn , lasând blocurle de garnit să închidă Coridorul Ascendent.
Procedând astfel ei rămâneau blocaţi în interiorul piramidei, în spatele blocurilor de piatră , în parte dinspre camera mortuară. Ei aveau totuşi o cameră de ieşire, deoarece nu exista în vremea Regatului Vechi obiceiul de a îngropa şi muncitorui odată cu faraonul. Calea de ieşire era printr-un culoar foarte îngust ce ducea de sub o piatră din coridorul superior, de la capătul Marii Galerii, mergând în jos prin corpul piramidei, pentru a ieşi mai jos din de coridoril inferior. Ieşind muncitorii blocau acest culoar cât şi culoarul care ducea către suprafaţa exterioară şi intrare.
Este deosebit de interesantă referirea la o uşă plată care putea să fie ridicată. Se pare că intrarea originală prin îmbrăcămintea sa, din calcar de Tura, fusese camuflată pentru a nu se deosebi derestul suprafeţei piramidei.
Marea Piramidă mai are încă un secret, dar acesta se află în afara ei. În 1954 un tânăr arheolog egiptean, Kama al-Mmallakh, a primit sarcina de înlătura fragmentele de pietre de pe latura sudică a piramide. El a găsit o serie de 41 de blocuri de calcar de Tura, care rămăseseră îmbinate perfect. Acestea acopereu un puţ de 30 metri, lungime, săpat în roca de la baza piramidei. Puţul avea o margine tencuită astfel încât blucurile de calcar îl închideau etanş.În interiorul puţului a fost găsită o barcă egipteană antică perfect păstrată şi compusă din 1274 de piese de lemn, neavând nici măcar un cui de metal. Bărcile constituiau o componentă importană a ritialului funerear şi erau considerate drept necesare faraonlui mort, pe lumea cealaltă. Erau numuit fie bărci funerare, fie bărci solare, considerându-se că cel păţin două dintre ele ar servi faraonului pentru călătoria dea-lungul zilei cu zeul- soare pe această lume, şi în timpul nopţii pe sub pământ.
Mai există vre-un secret nedescoperit al Marii Piramide? Imediat în spate şi dincolo de puţul unde găsită prima barcă se află o serie de blocuri de piatră, deasupra unui alt puţ .Există motive să credem că acolo se află îngropată o barcă asemănătoare.
Marea Piramidă este una dintre Cele 7 Minuni ale Lumii-cea mai veche şi singura cre a supravieţuit aproape în întrgime şi care a avut întodeuna un efect izbitor asupra minţii omeneşti.

Rolul şi importanţa Munţilor Carpaţi în dezvoltarea economică

Unităţi montane. Carpaţii româneşti
Carpaţii româneşti fac parte din marele lanţ muntos alpino-carpato-himalayan, apărut în urma orogenezelor alpine. Spre deosebire de Munţii Alpi, în continuarea cărora se află, Carpaţii Româneşti sunt munţi de înălţime mijllocie, menţinându-se sub altitudinea de 3000 de metri.
Având o structură cutată, căreia i s-a adăugat cea mai întinsă masă vulcanică din Europa, aceştia au aspectul unui arc deschis către vest, Munţii Apuseni formând coarda de legătură dintre cele două capete.
Relieful a luat naştere în mai multe etape orogenetice. Succesiunea mişcărilor orogenice, cu etapele de linişte tectonică (în timpul cărora agenţii subaerieni modelau intens catenele muntoase formând suprafeţe de denudaţie) a dus la infăţişarea actuală a reliefului.
O caracteristică a reliefului Carpaţilor o constituie prezenţa unor depresiuni intracarpatice cu resurse de subsol, rezultat al unor frământări tectonice complexe, depresiuni care dau mare varietate spaţiului carpatic şi au permis popularea accentuată a acestora încă din timpul paleoliticului.
Ridicările în bloc, cu intensităţi diferite, în timpul ultimelor faze orogenetice, a masivelor carpatice, au permis râurilor să-şi taie văi mai adânci, relieful căpătând un aspect de tinereţe. Acest fapt este accentuat şi de formele zvelte ale culmilor de peste 2000 de metri altitudine absolută, operă a acţiunii gheţarilor cuaternari (aparţinând ultimelor două glaciaţiuni-Riss şi Würm).
Dacă relieful, atât de variat sub aspect morfologic şi de complex prin alcătuirea sa geologică, dă nota de fond peisajului montan carpatic, clima, prin particularităţile sale zonale şi altitudinale contribuie la nuanţarea acestuia. Fără a depăşi limitele cantitative ale climatului de munte, nuanţările care apar se datorează în primul rând altitudinii şi apoi poziţiei masivelor muntoase faţă de orientarea circulaţiei generale a atmosferei. Cea dintâi cauză determină repartiţia diferenţiată cantitativă a fenomenelor atmosferice pe etaje (alpin, subalpin etc.), iar poziţia masivelor duce la perturbarea simetriei etajelor ca urmare a expunerii lor şi a transformărilor ce le suferă masele de aer umed vestice dominante şi arealele ciclonice în contact cu înălţimile carpatice.
Astfel, în distribuţia temperaturii medii anuale se observă cum, în primul rând, altitudinea joacă un rol foarte mare. Prelucrarea în acest sens a datelor înregistrate arată un contrast termic ( de la zi la noapte şi de la iarnă la vară) ceva mai mare în Carpaţii de Est faţă de cei din Vest, amplitudinea termică diurnă fiind cu 1-20C mai mare în est, iar cea lunară cu 6-80C. Amplitudinile diurne la altitudini sub 2000 de metri capătă cele mai mari valori la sfârşitul verii şi cele mai mici în decembrie, pentru ca la peste 2000 de metri maximele să apară în aprilie şi octombrie, iar minimele tot în decembrie.
Aceleaşi diferenţe reduse se menţin şi în ceea ce priveşte regimul precipitaţiilor. În general se observă că, pentru aceeaşi latitudine şi altitudine, în zonele muntoase vestice cad anual în medie cu 100 ml mai multe precipitaţii decât în cele estice, iar în ceea ce priveşte depresiunile interioare, acestea primesc tot aproximativ cu 100 ml anual mai puţine precipitaţii decât zonele exterioare cu altitudini egale.
Din punct de vedere hidrologic, Carpaţii constituie zona de obârşie şi alimentare cu apă pentru toate râurile principale de pe teritoriul ţării.
Scurgerea atinge, pentru zonele înalte, cele mai ridicate valori primăvara, mai timpuriu în Carpaţii Occidentali ( februarie, martie, aprilie) şi mai târziu în restul ramurilor carpatice (martie, aprilie, mai şi chiar iunie). Ca urmare debitul cel mai mare al râurilor se înregistrează tot primăvara, când de obicei topirea zăpezii se suprapune cu ploile de primăvară.
Prelungirea în timp a suprapunerii, mai ales pentru zonele înalte, până la începutul verii, face ca scurgerea de vară să fie ridicată (râurile cu obârşii în Carpaţii Orientali, 25-30%). Dacă pentru Carpaţii Occidentali cele mai coborâte valori ale scurgerii medii se înregistrează toamna, pentru cei Orientali şi în parte cei Meridionali, acestea au loc iarna, când precipitaţiile, dominant solide, şi fără alternanţă de ninsori cu topiri de zăpezi, nu permit o scurgere intensă de suprafaţă.
Debitul bogat şi constant, în bună parte, ca şi panta mare a profilelor longitudinale sunt caracteristici care determină potenţialul hidroenergetic ridicat al râurilor carpatice. În plus, necesităţile de apă pentru alimentarea localităţilor, a unităţilor economice şi pentru irigaţii, paralel cu nevoia regularizării nivelului râurilor, dau acumulărilor de apă din marile bazine artificiale montane funcţii economice foarte complexe. Construcţiile de acest gen realizate până acum (Bistriţa, Uz, Argeş, Lotru, Dunăre, Bârzava, Sadu, Someş etc) au o mare importanţă pentru economia naţională, concretizând politica de valorificare superioară a acestor importante bogăţii naturale ale ţării, apele.
Toate aceste condiţii fizico-geografice se răsfrâng direct şi asupra aspectului pe care îl îmbracă vegetaţia în Carpaţi. Se evidenţiază prezenţa în Carpaţii Româneşti a patru etaje vegetale:
· etajul alpin, care începe de la altitudinea de 2200 de metri pe înălţimile carpatice din sud, iar pe cele nordice de la 1900 de metri;
· etajul subalpin, la peste 1650-2200 de metri, în sud şi 1500-1900 de metri, în nordul ţării;
· etajul boreal, situat la peste 1300-1650 de metri, cu excepţia nordului unde începe de la 1000-1500 de metri;
· etajul nemoral, la 200-1300 de metri, iar în nord la 400-1000 de metri.
Condiţiile fizico-geografice specifice cu climat umed şi în parte rece, cu o vegetaţie de pajişti alpine şi întinse păduri, cu roci dure, în mare parte impermeabile, au oferit condiţii pentru formarea solurilor cu profunzime redusă, dispuse într-o evidentă succesiune altitudinală. Astfel, solurile humico-silicatice de pajişti alpine se găsesc pe cele mai ridicate culmi, ocupând cca 3,5% din suprafaţa Carpaţilor; solurile montane brune acide, podzolice brune şi podzoluri humico-feriiluviale ocupă 24,8% din suprafaţa Carpaţilor şi 8,1% din cea a ţării; soluri montane brun-gălbui şi brune acide pe 48%, cărora în secundar li se adaugă, în funcţie de condiţiile locale şi alte tipuri pe suprafeţe mai reduse şi specifice nu numai pentru Carpaţi (brune şi brun-gălbui de pădure, podzolice argilo-iluviale, rendzine şi terra-rosa, hidromorfe etc.).
Valoarea ridicată a resurselor naturale ale Carpaţilor (păşuni, lemn, resurse minerale, ape, materiale de construcţie etc.) ca şi prezenţa numeroaselor depresiuni, a văilor largi sau a plaiurilor etajate, au permis o populare străveche a lor. În anii socialismului, aşezările omeneşti de aici au fost electrificate, modernizate, dotate cu construcţii culturale şi scoase din izolarea lor prin amenajarea de căi de transport moderne.
Deosebirile genetice şi fizico-geografice ale Carpaţilor Româneşti determină divizarea lor în trei mari unităţi geografice: Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Occidentali.
Caractere fizico-geografice
Situaţi în centrul României, înconjurând Depresiunea Transilvaniei şi constituind în ansamblu un adevărat bastion, Carpaţii concentrează în jurul lor marile unităţi morfologice ale dealurilor, podişurilor şi câmpiilor. Ei alcătuiesc cea mai înaltă treaptă de relief şi, prin poziţia lor faţă de regiunile înconjurătoare, asigură dispoziţia simetrică, în amfiteatru a pământului românesc. Ca unitate structurală mai veche, consolidată de timpuriu, Carpaţii au jucat un rol important în formarea unităţilor înconjurătoare, atât ca sursă a sedimentelor acumulate în ariile depresionare din jur, cât şi ca pivot rigid, având consecinţe evidente în dirijarea evoluţiei geologice şi în formarea reliefului mai tânăr. Totodată, ei reprezintă un bogat castel de ape, din care râurile se îndreaptă către Tisa, Dunăre şi Prut.
Prin poziţie, desfăşurare şi altitudine, Carpaţii produc modificări în dispunerea normală a zonelor geografice latitudinale şi determină etajarea condiţiilor biopedoclimatice din care rezultă structura variată a fondului funciar din ţara noastră. În această privinţă, Carpaţii pot fi consideraţi, pe drept cuvânt, ca element polarizator al peisajului geografic, situând România într-o zonă de interferenţă a factorilor fizico-geografici din centrul, estul şi sud-estul Europei.
Carpaţii Româneşti ocupă o suprafaţă de 66303 km2, ceea ce reprezintă 27,8% din suprafaţa ţării. Lanţul carpatic se desfăşoară pe o lungime de peste 910 de km, între Valea Tisei, Defileul Dunării (Sviniţa) şi Valea Someşului.
În lungul lor, Carpaţii au lăţimi variabile: 80 de km între Oraviţa şi Drobeta-Turnu Severin, 70 de km între Novaci şi Petreşti (Sebeş), 40 de km în sectorul Munţilor Făgăraş, 110 de km în regiunea curburii şi între Prundu Bârgăului şi Gura Humorului. Adăugăm la acestea lăţimea Munţilor Apuseni de 140 de km între localităţile Miniş şi Alba Iulia şi 110 de km pe aliniamentul Oradea-Turda. De remarcat că lăţimea cea mai mică a lanţului carpatic se situează în regiunea celor mai mari înălţimi-peste 2500 de metri, în Munţii Făgăraş-în timp ce lăţimile maxime corespund Munţilor cu altitudini ce rareori depăşesc 1500-1700 de metri.
Relieful
Carpaţii se desfăşoară pe teritoriul României sub forma unui lanţ sinuos, determinat de dispoziţia platformelor rigide din faţa lor şi de scufundarea, la sfârşitul cretacicului, a compartimentului central-Depresiunea Transilvaniei. Ridicaţi în faze orogenetice succesive şi alcătuiţi din formaţiuni geologice eterogene, ei prezintă o structură orografică complexă, cu variaţii regionale. Deşi masivi în ansamblul lor, văile transversale adânci ale unor râuri ca Dunărea, Jiul, Oltul, Mureşul şi Someşul au separat, în cadrul ramurilor carpatice, unităţi muntoase bine individualizate. Depresiunile tectonice şi cele de eroziunea din cuprinsul lor deţin cca 23% din arealul muntos. Acestea, împreună cu văile principale, parţial transversale au constituit vechi vetre de populare a Carpaţilor, iar pasurile de la obârşia acestora aflate la 800-1400 de metri, dar cele mai multe la 1000-1200 de metri altitudine, au înlesnit circulaţia peste munte, din Transilvania către regiunile circumcarpatice şi invers.
Dintre cele trei ramuri principale ale Carpaţilor, recunoscute ca unităţi cu caractere geografice diferite şi cu orientări corespunzătoare direcţiilor de cutare, Carpaţii Orientali ocupă mai mult de jumătate din spaţiul muntos, restul revenind Carpaţilor Meridionali (21%) şi Carpaţilor Occidentali (24%).
La scară planetară, Carpaţii fac parte din categoria munţilor cu altitudine mijlocie şi mică: înălţimea medie generală este de cca 840 de metri, şi aproape 90% din suprafaţa lor se situează sub 1500 de metri înălţime. Altitudinile sunt repartizate neuniform în cadrul celor trei unităţi carpatice. Cele mai mari înălţimi se întâlnesc în Carpaţii Meridionali, unde sunt frecvente înălţimile de peste 2000 de metri, iar 11 vârfuri depăşesc 2500 de metri; printre acestea vârfurile Moldoveanu (2544 metri) şi Negoiu (2535 metri) din masivul Făgăraş constituie punctele cele mai înalte din Carpaţii Româneşti. În Carpaţii Orientali vârfurile oscilează în jur de 1400-1500 de metri, cu toate că pe alocuri tind spre, sau chiar depăşesc, 1800 de metri; numai în Munţii Rodnei şi Căliman acestea trec de 2000 de metri. Altitudinile din Carpaţii Occidentali sunt şi mai reduse, depăşind cu puţin 1400 de metri în Munţii Semenic şi 1800 de metri în Munţii Apuseni.
Din repartizarea inegală a înălţimilor reliefului rezultă diferenţe însemnate în ceea ce priveşte nivelul mediu al altitudinilor: 1136 de metri în Carpaţii Meridionali, 950 de metri în cei Orientali şi numai 654 de în cei Occidentali.
Relieful Carpaţilor Româneşti se caracterizează printr-o fragmentare accentuată (densitate de 0,5-3 kg/km2), datorată în special văilor fluviatile. Energia reliefului cu valoare medie în jur de 600 de metri, atinge în mod local maxime de cca 1000 de metri, mai ales în Carpaţii Meridionali. Înclinările versanţilor sunt diferite, dar predomină cele de 10-300 în proporţie de aproximativ 70%. Pantele abrupte (30-450 ) sunt caracteristice masivelor de calcare şi conglomerate precum şi circurilor şi văilor glaciare; în schimb, cele mai slabe înclinări, de numai câteva grade, se întâlnesc în cuprinsul suprafeţelor de eroziune.
De-a lungul Carpaţilor se disting numeroase noduri orografice din care se desprind culmi secundare. Caracteristice sunt culmile rotunjite, prelungi şi slab ondulate care domină văile adânci, care deseori coboară în trepte, înscriindu-se în nivelele generale de netezire a munţilor, corespunzătoare complexelor sculpturale Râu Şes şi Gornoviţa. În domeniul şisturilor cristaline din Carpaţii Meridionali si Occidentali, interfluviile din regiunea înaltă sunt reprezentate de întinse poduri suspendate, conservate ca resturi ale peneplenei carpatice. Situate la altitudini mari, ele sunt foarte adesea mărginite de circuri glaciare. Creste zimţate ramificate, cu numeroase vârfuri semeţe caracteristice reliefului alpin, se întâlnesc cu precădere în Carpaţii Meridionali, rezultat al eroziunii glaciare şi periglaciare, ca şi în unii munţi alcătuiţi din calcare masive.
Caracterele menţionate relevă complexitatea morfologică a Carpaţilor, ca segment al sistemului alpino-carpato-himalayan, în condiţiile generate de deplasarea plăcilor euroasiatice şi africane, precum şi a microplăcilor Mării Negre, moesice, transilvane şi panonice în strânsă legătură cu evoluţia rifturilor. Literatura de specialitate consemnează principalele elemente ale evoluţiei Carpaţilor. În accepţiunea acesteia, blocurile cristaline din Carpaţii Orientali şi Meridionali sunt considerate microplăci carpatice fragmentate, consecinţa deplasării plăcii euroasiatice către sud-sud-vest şi a celei africane în sens invers. Ca urmare, geosinclinalul carpato-balcanic s-a restrâns, iar microplaca moesică, opunând rezistenţă celor carpatice, segmentate în continuare, a produs curbarea Carpaţilor în regiunile Vrancei şi a Porţilor de Fier. Ca procese dinamice, caracteristice sunt dezvoltarea unor pânze de şariaj, apariţia unui nou aliniament de blocuri în zona Culoarului Bârgăului, formarea masivului Munţilor Apuseni, cutarea şi deversarea către est a flişului cretacic şi flişului paleogen, subducţia plăcii est-europene şi formarea lanţului vulcanic din Carpaţii Orientali, dinamica plăcilor din zona de curbură a Carpaţilor pusă în evidenţă de anomaliile gravimetrice din Vrancea şi de formarea Depresiunii Braşovului etc.
Configuraţia actuală a Carpaţilor, extensiunea şi structura lor geologică se datorează unei îndelungate evoluţii. În orogenezele precretacice s-au format şisturile cristaline prin metamorfozarea unor sedimente vechi şi s-au pus în loc masivele granitoide care le străpung.
Istoria Carpaţilor începe de fapt cu orogeneza alpină desfăşurată în mai multe faze.
Cutările din faza austrică (apţian) şi laramică (sfârşitul senonianului) au dus pentru prima oară la conturarea Carpaţilor, prin formarea unor pânze de şariaj (pânza getică în Carpaţii Meridionali, pânzele de Biharia şi de Codru în Munţii Apuseni şi cutele-solzi din Carpaţii Orientali), concomitent cu scufundarea depresiunilor transilvană şi panonică, cu cutarea flişului cretacic şi cu alipirea lui la blocurile cristalino-mezozoice. Şirul unitar de munţi a fost nivelat în paleogen, când s-a format peneplena carpatică – respectiv nivelele complexului sculptural Borăscu-ale cărei urme se mai recunosc încă pe cele mai înalte culmi.
Înălţarea generală a Carpaţilor s-a produs în faza savică (oligocen superior-acvitanian), iar ramura lor orientală a căpătat noi dimensiuni prin cutarea şi alipirea flişului paleogen la vechiul teritoriu montan.
În miocen şi pliocen eroziunea a dus la formarea nivelelor complexelor sculpturale Râu Şes şi Gornoviţa. Fazele orogene stirică, atică şi valahă s-au manifestat în Carpaţi sub forma mişcărilor epirogenice, care au înălţat treptat edificiul montan împreună cu suprafeţele lor de netezire, deformându-le. Ca evenimente mai însemnate menţionăm marea transgresiune tortoniană, când apele mării au pătruns în bazinele posttectonice şi au transformat temporar partea de vest a Carpaţilor într-un arhipelag, cu consecinţe asupra perfectării nivelelor Râu Şes, şi erupţiile vulcanice (sarmaţian-cuaternar) care au adăugat Carpaţilor Orientali şirul de munţi vulcanici pe latura lor transilvană, iar Munţilor Apuseni aparatele vulcanice din Munţii Metaliferi. În urma înălţării în faza valahă, Carpaţii au dobândit înălţimea şi dimensiunile lor actuale.
Pentru evoluţia lor morfologică este de reţinut faptul că mişcările epirogenice care au înălţat treptat (deşi inegal) edificiul carpatic au menţinut în permanenţă o diferenţă altitudinală între acesta şi regiunile imediat învecinate. Ca urmare, Carpaţii se conturează ca o regiune expusă eroziunii, în timp ce regiunile pericarpatice au constituit întinse domenii de sedimentare marină, lacustră sau piemontană, şi în acelaşi timp nivele de bază care au dirijat eroziunea din regiunea muntoasă.
În timpul fazelor de formare a Carpaţilor au existat condiţii prielnice pentru geneza unor roci şi substanţe minerale utile de mare importanţă pentru economia României. Şisturile cristaline, o parte din sedimentele paleozoice şi triasice şi intruziunile de banatite conţin zăcăminte de mangan (Iacobeni, Delineşti), cupru (Bălan), fier (Dognecea, Ghelari), bauxită (Munţii Pădurea Craiului), ca şi o serie de roci utile (feldspat, talc, mică albă, azbest, argile refractare, marmură şi calcare compacte). La acestea se adaugă cărbunii din formaţiunile liasice din Banat şi din Carpaţii Meridionali. După fazele orogenice din cretacic, în bazinele intramontane, invadate de ape în diferitele epoci, s-au format zăcămintele de cărbune superior de la Petroşani şi Comăneşti şi lignitul din depresiunile Caransebeş şi Bozovici. Formaţiunile flişului conţin şi ele unele resurse din care amintim zăcămintele de ţiţei din gresia eocenă de la Moineşti şi din gresia oligocenă de la Solonţ, Zemeş şi Săcel.
Erupţiile vulcanice din pliocen au avut o deosebită importanţă pentru formarea minereurilor auro-argentifere şi a celor complexe de sulfuri metalice din Munţii Apuseni şi din regiunea Baia Mare, a celor de fier de la Lueta, ca şi a zăcământului de sulf de la Căliman. La acestea se adaugă rocile eruptive (andezite, bazalte etc), folosite pentru construcţii, şi caolinul rezultat din alterarea acestora (Băile Harghita). Izvoarele minerale şi mofetele, ca manifestări postvulcanice, au o mare răspândire în lanţul vulcanic Căliman-Harghita.
Perimetrele de exploatare au introdus modificări antropice remarcabile în peisajul carpatic: concentrări de aşezări care, în majoritatea lor, au un profil urban bine precizat, cu funcţii industriale importante, o reţea de drumuri de mare interes economic şi însemnate schimbări în structura fondului funciar.
Complexitatea structurală şi cea petrografică a Carpaţilor, precum şi succesiunea sistemelor de modelare au avut o vădită influenţă în formarea şi aspectul reliefului. Eroziunea fluviatilă diferenţiată în funcţie de litologie şi structură a condus la formarea unor culoare mari.
Relieful dezvoltat pe şisturi cristaline şi pe roci granitoide mai ales în Carpaţii Meridionali şi Occidentali, şi numai local în Carpaţii Orientali ( Munţii Rodnei şi Munţii Maramureşului) formează puternice noduri orografice, culmi rotunjite, etajate, un sistem de văi înguste şi adânci, cu frecvente rupturi de pantă. Tot pe aceste formaţiuni se păstrează nivelele de eroziune, formele glaciare, un relief periglaciar crionival reprezentativ. Reţeaua hidrografică adâncită anterior în pânzele de şariaj a prilejuit deschiderea unor ferestre şi semiferestre tectonice, iar dezvelirea formaţiunilor eterogene ale autohtonului conferă eroziunii un caracter epigenetic (Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni). Tectonica foarte activă a contribuit la formarea munţilor-bloc în Carpaţii Meridionali şi în Munţii Banatului, delimitaţi de depresiuni şi culoare depresionare (Valea Cernei, Depresiunea Petroşani, Depresiunea Loviştei). Horsturile şi grabenele alături de detaliile morfostructurale înscrise de planurile de şistuozitate amplifică aspectele de peisaj din Carpaţi-abrupturi tectonice şi de eroziune, creste zimţate, relief rezidual, grohotişuri etc.
Un relief aparte în cadrul Carpaţilor îl formează calcarele, dolomitele şi conglomeratele (cu elemente calcaroase sau cu ciment calcaros) cu grosimi apreciabile şi puternic diaclazate. În condiţiile morfoclimatice specifice (cu persistenţa fenomenelor de îngheţ, cu înveliş nival de lungă durată sau cu precipitaţii abundente) se dezvoltă forme caracteristice de genul platourilor carstice din Munţii Apuseni şi Aninei; cheilor Bicazului, Nerei, Bârzavei, Caraşului; câmpurilor de lapiezuri şi dolinelor din platoul Vlaşcău, peşterilor din Munţii Mehedinţi, Pădurea Craiului etc.
Formaţiunile eterogene ale flişului şi stilul propriu de cutare au generat în ansamblu un relief cu altitudini mai mici, dar foarte variat în detaliu, formele structurale şi litologice constituind o trăsătură caracteristică. În Obcinele Bucovinei sau în Carpaţii de Curbură este caracteristică concordanţa dintre dispoziţia reliefului şi liniile tectonice principale. Este astfel consemnat în literatura de specialitate tipul de relief derivat-inversat, rezultat al structurii în solzi care generează hogbackuri, iar în depozite puţin dure, depresiuni- culoare. Masive proeminente se dezvoltă pe gresiile de Fusaru în Munţii Tarcău, pe gresia de Siriu în Munţii Siriu, pe gresia de Kliwa în Muntele Goru, iar în Munţii Ciucului şi în Carpaţii de Curbură gresia de Cotumba generează un peisaj similar. În schimb, formaţiunile moi ale flişului (argile, marne) constituie adesea domeniul de dezvoltare a văilor largi, a depresiunilor şi de declanşare a alunecărilor.
Relieful vulcanic este bine reprezentat, gradul de conservare în peisaj şi personalitatea sa sunt condiţionate de vechimea erupţiilor ( cele mai recente în Munţii Gurghiu-Harghita), de caracterul şi intensitatea lor, de mediul aerian sau acvatic în care au avut loc şi de sistemul de fracturi pe care a evoluat. Astfel, rocile vulcanice neogene din Munţii Căliman-Harghita, formează aparate vulcanice bine conservate, în care pot fi constituite cratere şi caldere, conuri adventive şi planeze. La acestea se adaugă întinsele podişuri de lavă şi piroclastite moderat fragmentate de o reţea de văi tinere, cu caracter divergent sau convergent. Din cauza eroziunii foarte puternice, în Munţii Metaliferi, din aparatele vulcanice s-au menţinut numai dykuri şi neckuri proeminente, iar în Munţii Ţibleş şi în Bârgău sunt specifice formele subvulcanice exprimate în relief prin măguri.
Aspectele actuale al reliefului Carpaţilor înregistrează efectele eroziunii declanşate odată cu definitivarea structurii lui geologice. Dacă eroziunea a afectat, în primul rând, regiunile consolidate în urma fazelor orogenice din cretacic, ea s-a extins ulterior şi asuprea zonei flişului, exondată şi alipită Carpaţilor în fazele următoare. Indiferent de sistemele de modelare, în concordanţă cu schimbările climatice din neozoic, edificiul carpatic a fost modelat în câteva etape, ajungându-se la suprafeţele de eroziune cuprinse în cele trei complexe sculpturale (Borăscu, Râu Şes, Gornoviţa), trăsătura cea mai reprezentativă a reliefului carpatic. Regiunile dinspre poalele munţilor au fost parţial modelate de apele mărilor sau lacurilor, în timp ce cea mai mare parte a teritoriului a constituit domeniul modelării continentale.
Reţeaua bogată de văi brăzdează Carpaţii în toate sensurile-favorizată sau nu de litologia sau de anumite linii structurale-fiind condiţionată de nivelele de bază generale sau locale şi de modificarea în timp a acestora. Astfel, reţeaua hidrografică din Munţii Apuseni a evoluat diferit în funcţie de nivelele de bază din bazinul transilvan şi cel panonic. În Carpaţii Orientali, văile s-au extins către est, pe măsura alipirii flişului la masivele cristaline şi a retragerii ţărmului. Pe latura lor vestică, reţeaua de văi s-a modificat odată cu apariţia lanţului vulcanic, iar depresiunile de baraj, în care s-au format lacuri, au devenit nivele de bază locale şi importante regiuni de convergenţă a râurilor; în regiunea de la curbură, evoluţia morfohidrografică a fost dirijată de apariţia Depresiunii Braşov şi a lacului respectiv, care şi el a constituit un nivel de bază local. Mişcările tectonice din Carpaţii Meridionali şi formarea unor depresiuni intramontane, vremelnic ocupate de ape, au stimulat eroziunea şi au dus la formarea văilor transversale prin fenomene de captare şi de antecedenţă.
Ca urmare a înlănţuirii acestor fapte, cumpăna de ape principală din Carpaţi a suferit modificări suplimentare, greu de precizat pentru etapele mai vechi de evoluţie. Cert este că în prezent în nenumărate locuri actuala cumpănă a apelor nu concordă cu linia celor mai mari înălţimi, punând în evidenţă captări efectuate sau iminente, intensitate inegală a eroziunii şi tendinţele de dezvoltare a unor bazine hidrografice în detrimentul altora.
Văile şi depresiunile intracarpatice alcătuiesc areale care prin potenţialul lor natural au concentrat o reţea de drumuri, aşezări şi o populaţie numeroasă. Ca urmare, presiunea umană asupra peisajului este evidentă. Mutaţiile survenite în fondul funciar sunt spectaculoase, ceea ce face ca discontinuitatea geografică reprezentată de văi şi depresiuni în masa carpatică să fie accentuată.
Trăsături biopedoclimatice şi hidrologice
Carpaţii Româneşti se caracterizează printr-o mare varietate de peisaje, subliniate selectiv de elemente biopedoclimatice şi hidrologice. Etajele de climă, desfăşurarea latitudinală, expoziţia, particularităţile locale sunt exprimate în compoziţia vegetaţiei, în cuvertura de soluri, în varietatea surselor de alimentare a reţelei hidrografice.
Principala reţea hidrografică este carpatică prin alimentare şi regim, ceea ce face din Carpaţi un adevărat castel de apă, aici concentrându-se cca 66% din scurgerea medie multianuală a ţării.
Din punct de vedere biogeografic, se constată că, în linii generale, Carpaţii Româneşti prezintă caracteristici comune cu cele ale sistemelor muntoase din Europa centrală şi din nordul Peninsulei Balcanice.
Presiunea umană a dus la modificare substanţială a ecosistemelor carpatice: în multe masive limita superioară a pădurii a fost coborâtă cu cca 300-400 de metri sub cea naturală; pe mari porţiuni în locul vegetaţiei forestiere s-au extins pajiştile secundare sau chiar în unele depresiuni intracarpatice culturile agricole. Variaţia pe verticală a condiţiilor climatice, a vegetaţiei şi faunei determină individualizarea unor etaje biopedoclimatice cu caractere specifice. Valorile altitudinale ale limitelor acestor etaje sunt foarte relative; ele variază în funcţie de expoziţia versanţilor, fiind cu cca 100-200 de metri mai ridicate pe versanţii sudici faţă de cei cu expoziţie nordică, şi de latitudine. Pe de altă parte, variaţiile grosimii stratului de sol, microrelieful, circulaţia advectivă intensă etc. pot determina local coborârea unor asociaţii vegetale mult sub limita etajelor pentru care sunt considerate caracteristice.
Etajul munţilor înalţi
Se află la peste 1700 de metri altitudine şi cuprinde 23% din masa carpatică. Acestuia îi este caracteristic un climat rece şi umed, cu o intensă circulaţie a aerului care implică dezvoltarea unor intense procese de gelifracţie. Cantitatea mare de precipitaţii constituie sursa principală a alimentării unei reţele hidrografice (izvoare, râuri, lacuri) cu obârşii difuze. Acesta este şi domeniul în care se concentrează cele mai numeroase lacuri glaciare (146), Lacul Mioarelor din Munţii Făgăraş fiind situat la cea mai mare altitudine (2282 metri) din toţi Carpaţii Româneşti şi Lacul Şeselor din Munţii Godeanu la cea mai mică altitudine din acest etaj ( 1712 metri). Regimul termic, cantităţile mari de oxigen dizolvat şi ritmul rapid de aerisire sunt elemente de bază care fac ca la aceste altitudini mari, păstrăvul să se găsească în condiţii optime de dezvoltare.
Sub aspect biogeografic, în cadrul său se individualizează două etaje cu particularităţi proprii.
Etajul alpin propriu-zis se desfăşoară la peste 2000-2200 de metri altitudine. Durata sezonului de vegetaţie este scurtă, de 3-4 luni o pe an, solurile au un pH ridicat şi aparţin tipurilor humico-silicatice şi podzolice cu un profil slab diferenţiat, bogate în humus acid, în condiţii de umiditate ridicată ( umiditatea relativă a aerului este în jur de 90%). Vegetaţia este sărăcăcioasă, predomină pajiştile scunde de coarnă cu numeroşi muşchi şi licheni, alături de grupările de plante scunde, adesea formând perniţe compacte şi pâlcuri de arbuşti pitici.
Etajul subalpin (numit de unii autori alpin inferior), situat între 1700-1800 de metri şi 2000-2200 de metri, constituia în trecut domeniul de extensiune al tufărişurilor de jneapăn, ienupăr şi smirdar şi a rariştilor de limită. Activitatea antropică- defrişările şi păstoritul intens-a condus la extinderea pajiştilor de păruşcă şi iarba stâncilor şi pajiştilor de ţăpoşică. Pe versanţii cu umiditate accentuată se dezvoltă tufărişurile de anin verde care, ca şi jneapănul, coboară mult în domeniul forestier, în lungul culoarelor de avalanşe. În aceste condiţii predomină umbrisolurile (solul negru acid, andosolul) şi spodosolurile, solul brun feriiluvial şi podzolul la care se constată o intensă spălare şi debazeificare a materialului mineral. Pe văi şi în circurile glaciare mai adăpostite zăpada se acumulează, alimentând reţeaua de văi sau formând cuvete nivale temporare.
Un reprezentant tipic al faunei alpine îl constituie capra neagră. Dintre păsări sunt caracteristice fâsa de munte, brumăriţa, acvila de munte. În lacurile alpine puţin adânci se întâlnesc tritoni.
Etajul munţilor mijlocii şi scunzi
Este caracterizat printr-un climat moderat, favorabil dezvoltării pădurii, aici concentrându-se circa 60% din arealul forestier al ţării. Culmile se situează de obicei deasupra nivelului norilor stratiformi, ceea ce favorizează creşterea insolaţiei. Circulaţia aerului către limita superioară a etajului este dominantă din vest, nord-vest, cu viteze mari mai ales iarna şi primăvara când se produc doborâturi masive în pădurile de răşinoase. Odată cu descreşterea altitudinii, circulaţia aerului este dirijată conform marilor culoare de vale şi scade ca intensitate. Precipitaţiile abundente (800-1200 ml anual) determină regimul de alimentare de tip carpatic, cu mai multe variante regionale şi cu predominarea surselor pluvionivale, a unei bogate reţele hidrografice. Nivelul maxim de pluviozitate se situează la 1400-1800 metri altitudine, ceea ce face ca densitatea reţelei hidrografice să depăşească frecvent 1 kg/km2 în condiţiile unor formaţiuni geologice impermeabile.
Partea superioară a acestui etaj, între circa 1200-1400 şi 1800 de metri altitudine, corespunde din punct de vedere biogeografic cu etajul pădurilor de molift ( etajul boreal). În pajiştile secundare, formate pe locul molidişurilor defrişate, predomină păiuşul roşu şi ţăpoşica. Aceste pajişti se întâlnesc atât ca poieni în interiorul pădurilor cât şi ca o fâşie de dimensiuni variabile mai sus de limita actuală a pădurii, în partea inferioară a golului de munte.
În funcţie de variaţia condiţiilor de relief, solurile brune podzolice şi brune feriiluviale, alternează cu cele brune acide.
La altitudini mai coborâte, sub 1200-1400 de metri, se desfăşoară subetajul pădurilor de fag şi de amestec de fag cu răşinoase (partea superioară a etajului nemoral). Pe lângă făgetele pure, la altitudini mai mari sunt frecvente amestecurile de fag, brad şi molid, iar la altitudini mai mici, făgeto-cărpinete. Ca urmare a exploatării preferenţiale a bradului în trecut, brădeto-făgetele şi brădetele au o răspândire mai mică. În schimb se întâlnesc adesea până la poala munţilor molidişuri compacte, rezultate din plantaţii sau condiţionate de inversiunile de temperatură. În partea inferioară a acestui subetaj-pe povârnişuri însorite, bine drenate şi pe interfluvii netede-apar local gorunete cu caracter extrazonal.
În general predomină solurile brune acide; pe roci neutre şi bazice s întâlnesc soluri brune eu-mezobazice, luvisoluri albice şi soluri brune luvice.
Lumea animală caracteristică pădurilor de munte cuprinde diverse specii de vânat: cerbul, ursul, mistreţul, căprioara, la care se adaugă râsul, cocoşul de munte etc.
Varietatea şi complexitatea peisajului carpatic, bogăţia mare a fondului forestier, întinsele păşuni şi fâneţe, resursele climatice, de apă, la care se adaugă cele ale subsolului, conturează dimensiunile potenţialului natural al Carpaţilor şi au condiţionat, în ultimele decenii, mutaţii importante în valorificarea superioară a acestuia, asigurând, totodată, menţinerea calităţii mediului geografic.
Caractere de geografie umană şi economică
Desfăşurarea activităţilor umane în Carpaţii Româneşti a fost favorizată de condiţiile naturale ale acestora, care se caracterizează, şi sub raport social şi economic, prin unitate regională şi diversificare locală, oferind o mare varietate de resurse potenţiale (minerale, de apă şi vegetaţie).
Umanizarea a mers până la nivelul aşezărilor de tip urban, contribuind efectiv la modificarea peisajului geografic, care s-a intensificat. Implicaţiile şi consecinţele social economice s-au diversificat şi s-au impus în peisaj, de-a lungul timpului, sub raport uman, cultural, economic, politic şi administrativ, concomitent cu dezvoltarea modurilor de producţie.
Factori care au influenţat dezvoltarea umană şi economică
Poziţia geografică a Carpaţilor, la limitele Europei centrale şi răsăritene, a imprimat aspecte de interferenţă, care se reflectă şi în peisajul umanizat.
Desfăşurat sub formă de cunună şi înconjurând marea depresiune a Transilvaniei, „Carpaţii…ne apar în primul rând ca o serie de plaiuri mai mult sau mai puţin sculptate şi aşezate grosso modo în chip de cotrună" (Simion Mehedinţi). Forma şi direcţiile principalelor mari unităţi-Carpaţii Orientali, Meridionali şi Occidentali-cu cele două recurbări, de la extremităţile de sud-este şi sud-vest, au impus alcătuirea simetrică a întregului teritoriu, desfăşurat, în general, ca un amfiteatru, cununa munţilor fiind înconjurată de contraforturile Subcarpaţilor, apoi de dealuri şi câmpii, totul purtând însă amprenta regiunii muntoase, cu toate că aceasta reprezintă numai 27,8% din suprafaţa ţării.
Poziţia, geneza, alcătuirea geologică, relieful şi celelalte elemente naturale ale Carpaţilor au imprimat originalitatea, unitatea şi individualitatea spaţiului geografic românesc. În acelaşi timp, ei au impus şi coordonatele prioritare ale diversificării, manifestată mai ales în altitudine, căreia îi corespunde o etajare în sfera potenţialului natural şi economic.
Alcătuirea geologică a Carpaţilor-caracterul ei de dispunere longitudinală în Carpaţii Orientali, relativ unitară în Meridionali şi deosebit de variată, în „mozaic", în Occidentali-a determinat o mare varietate de resurse ale subsolului, începând cu combustibili (cărbunii, mai ales), minereuri complexe neferoase şi mai puţin din cele feroase, roci de construcţii, ape minerale carbogazoase şi termale, alte substanţe utile, din care se impune, mai ales în ultima vreme, sulful etc.
Dezvoltarea şi intensificarea umanizării, cu toată suita de efecte social-economice, avut dintotdeauna un suport favorabil în particularităţile reliefului carpatic-energie şi densitatea fragmentării moderate, frecvenţa pantelor şi culmilor domoale, văi relativ largi, numeroase depresiuni. Vetrele aşezărilor şi principalele culturi se dezvoltă mai ales pe terasele care însoţesc râurile. Relieful dezvoltat de roci vulcanice, calcare şi fliş se impune prin frecvenţa unui anumit profil economic, în funcţie de bogăţia şi varietatea resurselor. Un rol important îl prezintă elementul pitoresc al reliefului, care favorizează promovarea turismului.
Vegetaţia spontană, fauna, culturile agricole şi zootehnia sunt influenţate de condiţii climatice, rezultate din interferenţa maselor de aer mai umede din vest cu cele continentale mai uscate din est. Principalul fond floristic şi faunistic al Carpaţilor, ca şi al întregului teritoriu al României, este alcătuit din elemente central-europene şi europene în general, ca urmare a intersectării aici a celor trei mari regiuni geografice europene-centrală, estică şi sudică. Din punct de vedere al vegetaţiei, poalele Carpaţilor Româneşti sunt acoperite de păduri de foioase (fag, mai ales), în timp ce culmile sunt domeniul coniferelor şi al păşunilor şi fâneţelor naturale.
Influenţa condiţiilor climatice este deosebit de tranşantă în aria carpatică şi în privinţa plantelor cultivate, impunându-se culturile de grâu de primăvară, secară, orz, in pentru fuior, cartof, sfeclă de zahăr.
Resursele vegetale spontane şi cele cultivate sunt influenţate, însă, şi de solurile aflate într-o mare varietate, dar predominând cele cu profil scurt şi cu caracter scheletic. Etajarea specifică vegetaţiei a impus şi o dispunere în altitudine a unor domenii economice începând cu cel arabil, pe fundul depresiunilor, pe terasele râurilor şi pe clinele domoale ale munţilor, mai ales în Carpaţii Occidentali, după care urmează domeniul economic al pădurilor, cu sectoarele sale poienite pe alocuri şi, în fine, domeniul economic al păşunilor naturale.
Principala sursă de apă pentru ariile circumcarpatice o constituie râurile carpatice, cu ape de calitate. Regimul volumului de apă al reţelelor hidrografice din România este menţinut, în timpul verii şi în perioadele secetoase, de tipul hidric carpatic care asigură debite aproape constante, pe seama alimentării pluvionivale. Aria carpatică se înscrie în cadrul unităţii hidrogeografice a umidităţii excedentare, apele fiind folosite pentru hidroenergie, alimentarea cu apă potabilă, industrială şi menajeră, pentru irigaţii.
Văile transversale, de străpungere completă sau parţială, în primul rând, văile longitudinale, pasurile şi curmăturile, în al doilea rând au constituit, de-a lungul istoriei, punctele obligatorii de trecere, prin care Carpaţii Româneşti s-au integrat în relaţii de intercondiţionare cu regiunile vecine.
Apele subterane se impun, la rândul lor, în potenţialul economic naţional prin potabilitate, prin debite constante, prin importante resurse de ape minerale şi termale.
Carpaţii, în ansamblul lor, au constituit, din preistorie şi până în zilele noastre, o vatră sigură, cu bune adăposturi pentru populaţia autohtona daco-getică şi, ulterior, românească, în care se întruneau atât condiţii naturale de apărare (abrupturi, creste, stâncări, defilee, păduri şi ape repezi cu văi adânci), posibilităţi de trai (apă, terenuri pentru culturi, păşuni, fâneţe, lemn, bogăţii miniere, peşte), cât şi condiţii favorabile pentru schimb prin pasuri şi trecători spre Moldova, Câmpia Română, Câmpia Banato-Crişană, Depresiunea Transilvanei.
Peisajelor de munte-cu diversificările lor regionale, în funcţie de altitudine, orientarea versanţilor, văilor şi prezenţa depresiunilor intramontane-le corespund diverse resurse potenţiale folosite diferenţiat în economie. Resursele sunt dominate de un important potenţial hidroenergetic, de bogăţia pădurilor (lemn şi produse specifice partenerului pădurilor), de păşuni şi fâneţe naturale.
Diversificarea resurselor naturale generează o varietate de tipuri de activităţi economice şi înscrie în profil teritorial areale de discontinuităţi geografice, diferenţiate în cadrul celor trei ramuri carpatice româneşti.
Populaţia
Populaţia Carpaţilor formează o parte componentă a mediului geografic românesc, distinctă atât în succesiunea timpului, cât şi în repartiţia spaţială, ca produs şi totodată ca factor activ de transformare a peisajului geografic. Pe baza cunoaşterii particularităţilor geografice ale distribuţiei populaţiei se poate diferenţia peisajul umanizat de cel natural, ca o realizare milenară a omului.
Originea şi evoluţia populaţiei carpatice se înscrie şi se integrează întru totul în ansamblul populaţiei teritoriului României.
Elementul cel mai important în evoluţia fazelor umanizării, a proceselor de populare a Carpaţilor Româneşti, îl constituie faptul că acest teritoriu s-a înscris ca parte integrantă, inseparabilă, de la început, în cadrul vetrei genetice a geto-dacilor.
Carpaţii Româneşti au contribuit, de asemenea, la păstrarea Romanităţii orientale, ei fiind ocoliţi, în general, de populaţiile migratoare. Ei au constituit un factor de cimentare şi de omogenizare etnicolingvistică şi culturală a daco-romanilor.
Carpaţii au prezentat în decursul istoriei o importanţă majoră, exercitând influenţe care au definit civilizaţia materială şi spirituală a poporului român, încât statul, pe lângă trăsăturile dunărene şi pontice, este, în acelaşi timp, şi carpatic.
Munţii, în ansamblul lor, nu oferă peste tot posibilităţi egale sau potenţiale similare de aşezare, circulaţie, pentru activităţi economice pe seama resurselor locale. Astfel, specifică este alternanţa de convergenţe, dispersii şi discontinuităţi în privinţa condiţiilor de locuire şi de circulaţie, de activităţi economice, generând, pe alocuri, deosebiri sau asemănări, datorită unor influenţe care în anumite puncte şi areale înscriu diferenţe de ritm, varietate şi volum, creând, uneori, chiar confluenţe antropice.
Carpaţii, în genere, nu au respins, ci au atras populaţia. Din cele aproape 50 de milioane de oameni care locuiesc şi muncesc în munţii Europei, poporului român îi revine o pondere însemnată în vatra sa carpatică, în care fiinţează şi astăzi circa 2500 de aşezări rurale şi 64 de oraşe, dintre care unele de o deosebită însemnătate economică şi culturală, ca Braşov, Petroşani, Hunedoara, Reşiţa, Vatra Dornei etc.
Repartiţia populaţiei din aria carpatică pe etaje de altitudine, a înregistrat un fenomen de pendulare între fundul văilor largi şi al depresiunilor, pe de o parte, şi rama muntoasă împădurită, pe de altă parte, fenomen determinat de o serie de factori social-politici şi economico-geografic.
Elementul dominant în dinamica peisajului geografic îl reprezintă aşezările omeneşti. Cele înfiripate iniţial la limita pădurilor sau poienilor din păduri şi în preajma apei au fost primele puncte de sprijin ale îndelungatei, dar permanentei şi fermei acţiuni de umanizare a muntelui, de utilizare a naturii carpatice din jur, cu toate resursele sale.
Alături de condiţiile naturale şi de condiţiile tehnologice, un rol de seamă în imprimarea trăsăturilor şi particularităţilor geografice ale aşezărilor carpatice l-au înscris preocupările economice ale locuitorilor. Aşezările, situate iniţial pe malurile apelor şi în preajma pădurii, şi-au extins ulterior vetrele la intersecţia drumurilor cu apele flotabile, iar mai târziu cât mai aproape de şosele şi de căi ferate, care oferă posibilităţi pentru dezvoltarea industriei şi a serviciilor.
Activităţile economice au constituit elementul determinant al dezvoltării funcţiilor aşezărilor. De la caz la caz, există astăzi în Carpaţi aşezări rurale având ca funcţie de bază zootehnia (păstoritul), economia forestieră, industria, turismul, dar şi unele funcţii complementare, de interes local, din domeniul culturii, comerţului, administraţiei. De regulă, însă, activităţile economice se împletesc, ceea ce face ca profilul economic să fie zootehnic-industrial, în timp ce în marile depresiuni, majoritatea aşezărilor rurale au ca funcţie dominantă agricultura.
Economia Carpaţilor
Condiţiile naturale ale muntelui, cele mai aspre în comparaţie cu acelea ale regiunilor circumcarpatice, au impus activităţi economice dintre cele mai austere, ca mineritul, păstoritul şi muncile forestiere. Aşa au apărut diferenţele deosebit de pronunţate între formele de existenţă şi activităţi social-economice ale ariei de munte, faţă de aria circumcarpatică şi intracarpatică.
Economia Carpaţilor are un caracter compensator în raport cu podişurile şi câmpiile. În decursul istoriei, Carpaţii nu au reprezentat niciodată graniţă politică şi economică reală, ce au constituit acel liant care a păstrat neştirbite ocupaţiile, legăturile comerciale, limba, cultura, obiceiurile, fondul autohton etno-folcloric, ale căror vetre principale sălăşluiesc în regiunea de munte şi la poalele sale. Nici din punct de vedere administrativ ei nu au constituit limite, fie că era vorba de ţări, voievodate, ţinuturi sau judeţe. Şi astăzi, din cele 41 de unităţi administrative existente, 22 de judeţe cuprind între limitele lor regiuni de munte, dar şi teritorii complementare-de deal, podiş şi câmpie. Depresiunile şi văile carpatice, culmile pe care aveau loc nedeile, „târgurile de două ţări", au constituit arii de regenerare, de revitalizare a vieţii spirituale neaoşe româneşti. Pasurile şi trecătorile au funcţionat, de-a lungul mileniilor, drept axe de convergenţă şi de dispersie a oamenilor, bunurilor materiale şi valorilor spirituale. Depresiunile-care adăposteau micile „ţări", străvechi teritorii româneşti, - au constituit arii de polarizare a vieţii economice şi a culturii, din care şi prin care se realiza umanizarea muntelui din jur. În totalitatea sa, regiunea carpatică a apărat viaţa patriarhală autohtonă în faţa înstrăinării, a suportat influenţe ale marilor civilizaţii şi culturi ale Europei şi Asiei, care au adăugat forme noi, dar a păstrat neatins fondul valoric autohton.
Din punct de vedere social-economic, muntele a exercitat o puternică influenţă asupra forţei de muncă şi economiei din Subcarpaţi, Dealurile Banato-Crişene, Depresiunea Transilvanei. În acelaşi timp, dealurile, podişurile şi câmpiile au conferit Carpaţilor caracterul unei zone de complexe conexiuni geografice.
Potenţialul economic natural se caracterizează printr-o varietate de resurse a căror valorificare a apărut şi s-a dezvoltat în acelaşi timp cu umanizarea muntelui şi cu evoluţia social-economică a populaţiei, component dinamic al mediului geografic, în condiţiile unei societăţi umane superior organizate.
Regiunea muntoasă a românilor, cu valorile sale naturale şi economice, a contribuit din cele mai vechi timpuri, la apariţia şi dezvoltarea unei culturi materiale şi spirituale alcătuite din elemente de mare însemnătate. Poporul român, care face parte din etniile Europei mijlocii şi-au făurit o cultură populară, datorită ţărănimii care poartă, în totalitatea sa, amprenta continuităţii şi unităţii sale în timp şi spaţiu. Autohtonia şi continuitatea românilor poate fi descifrată cu uşurinţă în ocupaţii, în port, în arhitectura ţărănească, în obiceiuri şi în folclor.
Agricultura şi creşterea animalelor au îndelungate tradiţii în regiunea de munte. Răspândirea agroteraselor atestă afirmaţiile din scrierile anticilor, ele constituind o notă distinctă a peisajului carpatic umanizat. Agroterasele s-au format încă în perioada etnogenezei poporului român, ca rezultat al practicii agricole desfăşurate pe terenurile defrişate de la contactul versanţilor munţilor cu văile şi depresiunile. Ele constituie o dovadă a continuităţii şi priceperii populaţiei româneşti în practica agricolă, prin arături şi lucrări agroculturale pe curbele de nivel.
Creşterea ovinelor şi bovinelor a fost favorizată de existenţa păşunilor şi fâneţelor. în domeniul creşterii ovinelor, Carpaţii Româneşti au constituit, din timpuri străvechi, locurile de vărat ale unor mari turme care, iarna, erau deplasate în regiunile de câmpie, adesea la foarte mari distanţe. Întotdeauna, animalele care au participat la transhumanţă erau din rase montane, pentru care deplasarea de iarnă spre baltă şi luncă nu prezenta pericole.
În regiunea de munte, românii au practicat, de-a lungul existenţei lor milenare, şi creşterea pomilor fructiferi şi albinăritul.
Un rol la fel de însemnat, în închegarea culturii materiale şi spirituale a românilor, l-a avut şi pădurea, care acoperea 60-70% din întregul teritoriu, cele mai mari suprafeţe fiind în regiunea muntoasă.
În legătură cu marea extensiune a pădurii s-a dezvoltat şi arhitectura populară românească, Carpaţii în întregime făcând parte din domeniul arhitectural al lemnului, care se prezintă deosebit de unitar şi este exprimat şi dovedit printr-o mare varietate de forme regionale.
Meşteşugul olăritului-cu o vechime milenară în tot spaţiul românilor-este prezent şi în regiunea de munte. Dovezile vechimii mari a acestei îndeletniciri tradiţionale sunt furnizate de tehnicile de modelare, cuptoarele de ars şi tehnica de decorare.
Teritoriul carpatic românesc, cu reţeaua sa hidrografică extrem de bogată şi cu ape permanente şi repezi, se caracterizează prin prezenţa, încă, a unui însemnat număr de instalaţii industriale ţărăneşti acţionate de apă, pentru măcinat grăunţe, pentru produse textile şi pentru fasonat lemnul.
Activităţile economice tradiţionale-mineritul, exploatarea forestieră şi prelucrarea lemnului, creşterea animalelor şi, în depresiuni, cultura unor plante-au fost modernizate, în cea mai mare parte, şi li s-au adăugat industria prelucrătoare şi economia turismului.
În privinţa industriei metalurgice, muntele asigură cea mai mare parte din minereurile feroase, neferoase şi cărbuni cocsificabili, acestea generând chiar importante grupări industriale (Braşov, Hunedoara, Oţelul Roşu, Reşiţa etc.). Industria construcţiilor de maşini se polarizează în grupările industriale de la Braşov şi Reşiţa. Industria chimică are o pondere mai mică, nefiind specifică ariei carpatice, cu excepţia industriei celulozei şi hârtiei. În schimb, industria materialelor de construcţii deţine un loc important, mai cu seamă în extracţia rocilor, dar şi în producţia lianţilor. Economia forestieră şi industria de prelucrare a lemnului reprezintă o ramură industrială specifică muntelui, deşi în prezent ponderea cea mai mare a acesteia se află în spaţiul circumcarpatic. Industria textilă, a confecţiilor şi alimentară sunt, de asemenea, specifice depresiunilor intramontane. Principalele grupări industriale carpatice, în ordinea ponderii, sunt Braşov, Hunedoara, Reşiţa, Petroşani, Comăneşti.
Industria mică constituie activitatea cu cele mai vechi tradiţii, iar profilul acesteia prezintă o structură complexă axată în special pe prelucrarea lemnului, alături de care se evidenţiază industria textilă, pielăria, ceramica, articolele de artizanat şi produse alimentare cu specific local. În general, se constată o creştere a rolului industriei în economia Carpaţilor Româneşti, în dinamica peisajului şi, mai ales, în procesul de urbanizare şi de valorificare complexă a potenţialului natural.
Potenţialul turistic situează Carpaţii pe unul din primele locuri în cadrul economiei turismului din România. Analiza fondului turistic, natural şi antropic, dotărilor tehnico-edilitare, infrastructurii şi fluxului turistic arată că pe acest teritoriu există arii de interes naţional-ca de exemplu Valea Prahovei-Munţii Bucegi-Culoarul Rucăr-Bran, Munţii Făgăraş, Retezat, Ceahlău, Rarău, Defileul Dunării, Munţii Bihor (cu centrul la Stâna de Vale), Depresiunea Dornelor etc.-şi arii de interes internaţional, Obcinele Bucovinei, care se impun prin marea valoare a fondului cultural cu elemente de artă unice în lume, şi Valea Cernei, a cărei valoare este cunoscută încă din antichitate, datorită izvoarelor minerale termele (Băile Herculane).
Marea bogăţie şi varietate a fondului turistic, amplificarea şi modernizarea dotărilor tehnico-edilitare şi infrastructurii situează Carpaţii Româneşti pe un lor important în ierarhia munţilor din Europa, cu atât mai mult, cu cât ei au altitudini mijlocii şi pot fi străbătuţi cu uşurinţă în toate direcţiile.
Contactul dintre natură şi societate, amplificat de pătrunderea în intimitatea muntelui a civilizaţiei moderne, a produs importante modificări în ecosistemele de munte şi nu numai asupra acestora, dar şi în sfera tradiţiilor economice şi culturale.
Continua modernizare a activităţilor economice, care se desfăşoară în condiţii dificile, impune restabilirea unor raporturi deseori zdruncinate între natura muntelui şi activităţile societăţii şi, mai ales, protejarea valorilor naturale umane şi spirituale.

REFERAT

Definitie: Izotopii sunt specii de atomi cu acelasi numar atomic, Z, dar cu numarul de masa, A, diferit, deoarece au numar diferit de neutroni, in nucleu.
Izotopii se gasesc sub forma radioactiva si stabila.
Aplicatiile izotopilor sunt: trasori de radiatii, surse de radiatii si pentru stabilirea duratei de desfasurare a procesului studiat.
DOMENII DE UTILIZARE:
-cercetare: chimie – studiul unor reactii chimice ( O), fizica – cercetarea unor reactii nucleare, biologice – studiul proceselor respiratiei, al transformarilor substantelor naturale in organismele vii, studiul AND-ului, ca purtator al informatiei genetice ( P, S);
-medicina: diagnosticarea unor boli ale tiroidei ( I), ale creierului ( P) sau in tratarea unor boli – neoplasm ( Co);
-industrie: centrale nucleare ( U,D O), industria chimica – studiul unor procese ecologice la vulcanizarea cauciucului, prelucrarea petrolului, obtinerea unor polimeri cu calitati deosebite; industria metalurgica – determinarea nivelului fontei in furnal ( Co), a procentului de sulf in fonta( S), controlul grosimii materialelor;
-agricultura: studiul procesului de fotosinteza ( C), al al contaminarii radioactive a solului, plantelor sau animalelor;
-geologie: datarea unor roci.
IMPORTANTA IZOTOPILOR.
Cunoasterea si studiul insusirilor izotopilor sunt de mare insemnatate practica, deoarece izotopii diferitelor elemente au multe si variate aplicatii in domenii importante ale activitatii umane: industrie, agricultura, medicina, arheologie, paleontologie etc.
Multi izotopi au proprietati radioactive, adica se descompun transformandu-se in alte elemente, emitand in acelasi timp puternice radiatii; acestia se numesc radioizotopi.
In timpurile noastre, cand se cauta noi surse de energie, energia nucleara folosita in centrale atomo-electrice este in atentia oamenilor de stiinta din multe tari ale lumii.
O astfel de centrala este constituita dintr-un reactor nuclear, un schimbator de caldura si o centrala electrica obisnuita. In reactor se foloseste drept combustibil o cantitate mica dintr-un izotop radioactiv, de exemplu uraniu cu numar de masa 235 ( U); in schimbatorul de caldura apa este transformata in vapori pe baza energiei din reactor. Vaporii actioneaza turbinele de aburi, exact ca intr-o centrala electrica obisnuita.
Radioizotopii sunt folositi in industria metalurgica, la controlul si dirijarea unor procese tehnologice, la masurarea grosimii unor foite laminate, la controlul gradului de uzura si al defectelor pieselor metalice etc.
De exemplu, cu ajutorul izotopului 60 al cobaltului ( Co) se poate urmari nivelul fontei topite in furnal, iar prin adaugare de radiosulf se determina continutul de sulf din fonta.
Cu ajutorul unor izotopi ai carbonului, oxigenului, sulfului au fost studiate si lamurite mecanismele unor procese tehnologice chimice, ca: vulcanizarea cauciucului, prelucrarea petrolului, descompunerea grasimilor etc.
In agricultura, izotopii isi gasesc aplicatii in determinarea procentului de umiditate a solului, studierea conditiilor optime de dezvoltare a plantelor, de transformare a unor soiuri de legume si fructe etc.
In medicina, metoda care foloseste izotopii radioactivi devine din ce in ce mai mult un mijloc de diagnosticare a bolilor. Astfel, cu izotopul radioactiv al iodului se poate studia functionarea glandei tiroide; cu calciu radioactiv se poate face examenul stomacului, iar un izotop al fosforului este folosit la determinarea tumorilor cerebrale.
Cel mai mare succes al folosirii radioizotopilor in medicina il constituie depistarea si tratarea tumorilor canceroase.
Una dintre cele mai interesante aplicatii ale radiocarbomului C consta in stabilirea ,,varstei” diferitelor materiale care contin carbon (carbune, lemn, hartie); s-a putut determina astfel vechimea fosilelor, varsta unor copaci, timpul de carbonizare a unor specii vegetale, durata erelor glaciare etc.

Delta Dunarii

Un paradis natural se întinde la varsarea Dunarii în Marea Neagra, acolo unde fluviul îsi încheie lunga calatorie de 2 860 km (1 788 de mile) de la izvorul sau din Muntii Padurea Neagra din Germania. Secole de-a randul, suprafata Deltei s-a extins datorita malului adus de fluviu, formandu-se astfel o retea de canale, de lacuri, de insule acoperite cu stuf, de paduri tropicale, de pasuni si de dune de nisip care acum acopera o suprafata de aproape 5 640 km2 (2 200 de mile patrate). Acest incredibil taram al apelor adaposteste peste trei sute de specii de pasari si nenumarate specii de pesti, de la sturioni la crapi si bibani, în timp ce varietatea de 1 150 de specii de plante cuprinde de la liane împletite pe trunchiurile copacilor în padurile de stejar pana la nuferi. Nu e, deci, de mirare ca UNESCO a desemnat Delta Dunarii ca fiind o "Rezervatie a Biosferei".

Liniste deplina într-o fractiune de secunda

Timp de cinci mii de ani, o mica comunitate a trait în deplina armonie cu extraordinarul ecosistem al Deltei, castigandu-si existenta din pescuit, cresterea animalelor si din recoltarea stufului. Satele, unde singurele cai de acces sunt canalele care le strabat, par a fi neatinse de trecerea timpului. Ca vizitator, puteti explora cu barca acest uimitor refugiu natural de o liniste si un calm depline, aceasta experienta facandu-va sa va imaginati ca ati patruns într-adevar în paginile unui reportaj din revista National Geografic.

Explorarea Deltei

Punctul de plecare pentru o aventuraa în Delta este de obicei Tulcea, un oras aproape la fel de vechi ca si Roma, situat în apropiere de locul unde Dunarea se desparte în cele trei brate principale, deci unde începe lunca. In Tulcea veti gasi hoteluri moderne si muzee de Stiinte naturale ale Deltei. Orasul se afla la o distanta de 71 km (45 de mile) de Sulina, o asezare aproape la fel de veche, aflata la celalalt capat al bratului Sulina. Intre aceste doua puncte se pot face croaziere în timpul carora turistii pot admira, de pe confortabilele punti ale vaporaselor, flora, fauna si satele Deltei.

Rezervatiile naturale

Optsprezece rezervatii protejate si zone "tampon" sunt raspandite pe tot cuprinsul Deltei. Puteti ajunge la ele strabatand canale înguste, trecand pe langa plauri acoperiti cu stuf si pe langa paduri, prin locurile în care pelicanii si cormoranii se aduna ca sa prinda peste. Daca doriti sa explorati acest tinut salbatic în liniste, închiriati o barca cu vasle si plimbati-va pe canalele cele mai mici. In acest scop veti avea nevoie de un permis eliberat de rezervatia Biosferei.

Minunile salbaticiei

Daca va opriti într-un sat de pe malul apei, veti descoperi pescarii gatindu-si propria versiune a borsului rusesc la foc în aer liber. Cei care au gusturi mai rafinate pot încerca heringul de Dunare, crochete de morun sau nisetru prajit, care pot fi însotite de savuroasele vinuri locale Aligote, Muscat sau Merlot în restaurantele din Tulcea sau Sulina. Acest tinut salbatic al apelor va face sa descoperiti multe lucruri uimitoare. O excursie în Delta va ramane o amintire de neuitat din toate punctele de vedere.


Minunile salbaticiei

"Intre fluviile care au renume si care sunt navigabile cand vii de la mare este si Istrul ..." - nota Herodot din halicarnas in Istorii (484-425 î.H.), cea mai ceche descriere a tinuturilor de la Dunarea de Jos; Publius Ovidius Naso (cca 10-15 d.H) remarca si el ca "...Danubiu-i cel mai mare,/Mai jos de Nil sa fie, el nu vrea nicidecum".

Al doilea fluviu al Europei si al douazeci si saselea din lume, cu aproape 2.900 de kilometri lungime, peste 800.000 de kilometri patrati dimensiunea bazinului populat de circa 80.000.000 de locuitori din opt tari - aceasta ar fi cartea de vizita a generoasei cai de apa ce-si indeplineste statornic de milenii rolul "drumului mare" cunoscut, apreciat si "batut" de barcaze feniciene, trireme grecesti, galere romane, corabii si caravele bizantine, genoveze, galioane venetiene, bolozane turcesti, seice cazacesti, remorchere, slepuri si motonave in vremurile mai noi. "Istros" in limbajul argonautilor si in mitologia de pe malurile Nilului, "Phisos" la fenicieni, "Danare" - "Donaris" traco-get, "Istrus" - "Histr" - "Danubius" pentru romani, "Rio Divino" de la curtea lui Carol Quintul si "Le roi des fleuves de l'Europe" in opinia lui Napoleon Bonaparte, Dunarea strabate pe teritoriul României ultimii 1.075 de kilometri incheindu-si calea prin Delta - cea mai reprezentativa de pe batranul continent si una dintre cele mai complexe din lume.

"Intrata pe pamanturile tarii noastre ca printr-un monumental arc de triumf, prin Defileul Cazanelor, Dunarea o paraseste prin uriasul, somptuosul, mirificul evantai al deltei" (Geo Bogza). Este un capat de lume original, unic in feelul sau: cel mai tanar pamant al Europei vecin unora dintre cei mai batrani munti al planetei (Macin, masiv hercinic, cca 400.000.000 de ani) - petec de ape si pamant vesnic in lupta, mereu altfel, paienjenis de canaluri, grinduri, garle, paduri cu aspect tropical, dune fluvio-marine intr-o ampla, permanenta metamorfoza. Nu-i de mirare asadar ca informatiile de ordin istoric difera: acelasi Herodot credea ca Dunarea se imparte la varsare in cinci brate, relatare sustinuta de Eratostene din Alexandria si de grecul Polybiu (272-120 î.H.), contrazisa la inceputul mileniului I al erei noastre de geograful Strabon din Pont care numara sapte brate, de romanul Pliniu cel Batran convins ca erau sase, de egipteanul Claudiu Ptolemeu (cca 90-168 d.H.) revenit la sapte brate de varsare ale Dunarii in mare, inclusiv "Gura sfanta"; hartile Evului Mediu nu sunt nici ele mai consecvente, Dunarea se varsa ba in Marmara, ba in Dardanele, iar daca-si aduna totusi apele in Marea Neagra i se deseneaza fie un brat-doua, fie vreo cinci-sase, cate unul ratacit si prin portul Constanta... Abia in 1856 capitanul englez Spratt intocmeste o harta mai apropiata de realitate; adica de contemporaneitatea sa, pentru ca astazi lucrurile stau deja altfel: farurile instalate la malul marii in 1802 (Sulina) si 1865 (Sf. Gheorghe) se afla acum la doi-trei kilometri inapoia tarmului!

Vom intelege, daca tinem seama de varful "deltei" - triunghiul asemanator literei grecesti care ii-a fost nasa - acolo unde se produce prima bufurcatie a bratelor, debitul mediu al fluviului este de cca. 6.300 de metri cubi pe secunda, ceea ce inseamna ca in doua minute se scurge o catitate de apa suficienta consumului pentru o zi a unui oras de peste 1.000.000 de locuitori; apa ce transporta in fiecare secunda aproximativ doua tone de aluviuni in suspensie.

Clima comparată a localităţilor: Suceava, Rădăuţi, Fălticeni

Cele trei localităţi aparţin zonei de nord a podişului Moldovei, zonă în care climatul are un caracter temperat-continental moderat dar cu o temperatură medie cu 2°C mai scăzută decât în sudul ţării noastre. Sunt observate tendinţe de ariditate însă iar climatul poate fi cosiderat chiar excesiv continental pe alocuri.

Vânturile
Vânturile au în cele trei oraşe direcţii identice datorită apropierii destul de mari a celor trei oraşe, iar diferenţele de putere apar numai cauzate de factori locali cum sunt relieful care stă în calea vânturilor etc.
Suceava
Rãdãuti


Fãlticeni

O altă deosebire între climatul celor trei localităţi o constituie influenţa continentală a climatului care se dovedeşte mai aspră în zona Rădăuţiului precum se poate observa şi din graficul de mai jos în care numărul de zile de iarnă la nivelul acestei localităţi are o pantă ascendentă, respectiv descendentă mult mai mare şi deci variaţii mult mai mari de la o lună la alta.

Media temperaturilor pe parcursul unui an se menţine însă în limite destul de apropiate ceea ce justifică prezentarea unui singur grafic conţinând curba de variaţie a temperaturii aerului pe parcursul unui an.



Specifice climatului continental sunt de asemenea şi variaţiile numărului de zile acoperite, respectiv senine precum se poate vedea din graficul de mai jos:

CARPATII ORIENTALI

LIMITE:N - Granita cu Ucraina
S – Valea Prahovei
V- Depresianea Transilvaniei
E – Pod. Sucevei, Subcarp. Moldovei si Curburii

CARACTERISTICI GENERALE :Prezinta cea mai intinsa grupa a Carpatilor Romanesti cu o suprafata de 34.500 km(peste 50% din lantul Carpatic) si cu o latime cuprinsa intre peste 150 km in N si 80 km in sectorul de Curbura.
Structura geologica si relieful sunt dispuse in fasii paralele care se succed de la V la E.

STUCTURA GEOLOGICA :Caracteristic pentru aceasta unitate este alcatuirea ei din 3 zone paralele dispuse pe directie N-S
a)Zona mediana, cristalina, mezozoica :este structurata in partea centrala, este formata din roci cristaline
b)Zona flisului:situata in estul zonei cristaline-mezozoice; ocupa cea mai mare parte a Carpatilor Orientali, este alcatuita din roci sedimentare: gresii, marme, argile, conglomerate, calcare.
c)Zona lantului eruptiv :dispusa pe latura vestica a Carpatilor Orientali, ea a aparut in urma eruptiilor neogene, care au dat nastere lantului de munti :Oas, Tibles, Calimani, Harghita ;alcatuiti predominant din andezite, bazalte, aglomerate vulcanice.

RELIEFUL :este lipsit de masivitate, datorita multimii vailor si a depresiunilor care strabat acesti munti :D.Maramures, D.Oas, D. Dorna, D. Varghis, D. Casin, D. Brasov, D. Comanesti
Relieful se divide in 3 grupe─grupa Nordica
─grupa Centrala
─grupa Sudica

a)Grupa Nordica:este cuprinsa intre granita(N), culuarul depresionar Dorna-Campulung (S), Pod. Transilvaniei(V), Pod. Sucevei(E).
Cuprinde doua parti :
-partea vestica :M. Oas, Gutai, Tibles, Rodnei, Maramures, Suhard, Bargau
-partea estica:Obc. Bucovinei, Obc. Mestecanisului, Obc. Feredeului, Obc. Mare
a)Grupa Centrala :este cuprinsa intre culuarul depresionar Dorna-Campulung(N), V. Oituz(S), Pod. Transilvaniei(V), Subc. Moldovei(E).
Cuprinde doua parti :
-partea vestica :M. Calimani, Gurghiu, Harghita(M. Vulcani)
-partea estica:M. Moldovei care sunt alcatuiti din 3 siruri de munti: -M. Giurgeu, Hasmanu Mare, Ciuc, Nemira
-M. Giumalau, Rarau, Bistritei, Ceahlau, Tarcau
-M. Stanisoarei, Gosmanu, Berzunti
c)Grupa Sudica:este cuprinsa intre V.Oituz(N), V. Prahovei(V), Subc. Curburii(C si S), D. Transilvaniei(interior V)
Cuprinde :D. Brasov si doua compartimente montane :
-Carpatii Curburii externe alcatuiti din :M. Vrancei, Buzau, Ciucas, Baiului, Piatra Mare, Postavarul
-Carpatii Curburii interne alcatuiti din :M. Bodoc, Baraolt, Petrosani

INALTIMI MAXIME :M. Rodnei(vf. Pietrosul)2303m-grupa de nord
M. Calimani-2100m-grupa centrala
M. Cicas-1954m-grupa sudica

CLIMA :climatul este etajat in functie de altitudini. In etajul Alpin se inregistreaza temperaturi medii anuale in jur de 0 C, perioade de inghet de 7-8 luni pe an si precipitatii de 1200-1400mm/an(M Rodnei, Maramures). Spre S in Carpatii de Curbura precipitatiile scad sub 1000mm/an. De asemenea ele sunt mai abundente pe fatada vestica, expusa maselor de aer umed oceanic, in comparatie cu fatada estica, expusa influentelor continentale.In depresiuni sunt frecvente inversiunile de temeratura.

RETEA HIDROGRAFICA:Carpatii Orientali se caracterizeaza printr-o densitate accentuata a retelei hidrografice.
Reteaua de ape curgatoare:Mures, Olt, Bistrita, Somes, Telus.
Raurile au debite mari si un regim torential, mai ales pe latura E, in bazinele hidrografice Moldova, Bistrita, Trotus, Oituz si Buzau.
Muresul si Oltul au cursuri longitudinale, dar in sensuri contrare, in depresiunile Giurgeu si Ciuc, unde uneori se produc inundatii.
Lacuri :
-lacuri glaciare in M. Rodnei(Lala, Buhaiescu)
-lac de baraj natural(L. Rosu)
-lac cu caracter vulcanic in masivul Ciomatu Mare(Sf Ana)

VEGETATIA SI FAUNA:In Carpatii Orientali se gasesc cele mai inyinse paduri de pe teritoriul tarii;paduri de molid si cele de amestec de brad si fag ocupand 40% din patrimoniul forestier al tarii. Padurile de conifere au o intindere mai larga pe latura estica a muntilor, pe cand cele de fag predomina spre contactul cu Depr. Colinara a Transilvaniei.
Fauna : -cerbul, ursul, rasul, jderul ; -pasari declarate monumente ale naturii :cocosul de munte, cocosul de mesteacan


SOLURILE :predomina solurile montane brune, solurile brun-acide, solurile podzolice, andosolurile in zona muntilor vulcanici.

CARPATII MERIDIONALI

LIMTE:N- Depresiunea Transilvaniei(Fagaras, Sibiu)
S- Subc. Getici si o portiune din Subc. de Curbura
E- Culuarul Timis-Cerna
V- Valea Prahovei CARACTERISTICI GENERALE :Detin o suprafata de 14040 km˛(21% din spatiul montan din Romania) si se extind pe o lungime de 250 km in directia E-V, intre Valea Prahovei si Culuarul tectonc Tims –Cerna.
Este ramura cea mai impunatoare din Carpatii Romanesti cu masive inalte, atingand altitudini de peste 2500m, si diferente de nivel mari fata de depresiunule si de regiunile inconjuratoare.Se remarca existenta celor trei platforme de eroziune :Borascu, Rau Ses, Gornovita.
STRUCTURA GEOLOGICA :Relieful este alcatuit in cea mai mare parte din sisturi cristaline si din roci sedimentare mezozoice, ce contribuie la accentuarea caracterului de masivitate.
Relieful carstic dezvoltat pe calcare si conglomerate calcaroase este caracterizat printr-o mare diversitate. Carpatii Meridionali sunt fragmentati de vai transversale si de culoare tectonice in masive bine individualizate, ce constituie noduri ortografice impunatoare.
Principala resursa de subsol este carbunele. In Depr. Petrosani in prima parte a mezozoicului s-au acumulat 25 de strate de huila. La Schele se exploateaza antracit, iar in muntii Suranu minereuri de magneziu.

RELIEFUL :Carpatii Meridionali dispun de un numar mic de depresiuni :Depr. Lovistei, Depr. Petrosani, Depr. Hateg.
Relieful se imparte :
a)Grupa muntilor Bucegi :este cuprinsa intre Valea Prahovei si Valea Dambovitei. Este alcatuita din : M. Bucegi, Piatra Craiului, Leaota si culuarul Rucar-Bran

b)Grupa muntilor Fagaras: este cuprinsa intre Valea Dmbovitei si Valea Oltului.Este alcatuita din o culme unitara in N :M. Fagaras, si cateva masive izolate in S :M. Cozia, Frunti, Ghitu, Iezer.

c)Grupa muntilor Parang :este cuprinsa intre Valea Oltului si Valea Jiului. Este alcatiuta din :M. Parang, Capatanii, Lotrului, Candrel, Sureanu.

d)Grupa muntilor Retezat-Godeanu :este cuprinsa intre Valea Jiului si Culuarul Timis-Cerna. Este alcatuit :M.Retezat, Codreanu, Cernei, Mehedinti, Valcanului, Tarcului

INALTIMI MAXIME :Bucegi→Vf. Omu-2505m
Fagaras→Vf. Moldoveanu-2544m
Parang→Vf. Parangul Mare-2519m
Retezat→Vf. Peleaga-2509m CLIMA :Climatul caracteristic este cel montan, etajat, cu temperaturi medii anuale de -2 C pe varfurile cele mai inalte, si 2-3 C spre poale.Cantitati anuale de precipitatii de 1200-1300 mm/an cad in cea mai mare parte sub forma de zapada.
RETEAUA HIDROGRAFICA :Raurile au insemnat potential hidrografic valorificat prin amenajarea unor lacuri de acumulare pe Arges(Vidraru), Sebes, Sadu, Raul Mare.
In etajul alpin si subalpin, care au cea mai larga extinere din Carpatii Romanesti, sunt localizate 155 de lacuri glaciare, intre care cel mai adanc este Zanoava, iar cel mai extins este Bucura.

VEGETATIA SI FAUNA :Padurile de conifere si cele de foioase, dezvoltate pe soluri brune si brun-acide, sunt etajate, aflandu-se intre 800 si 1800m, si au o distributie diferentiata.
Pe vesantii nordici, padurile de molid au o extindere mai larga in timp ce versantii sudici sunt acoperiti in mare parte de padurile de amestec. Pajistile alpine, subalpine si pasunile de munte permit desfasurarea celui mai intens pastorit din Romania.

CARPATII OCCIDENTALI

LIMITE: N- Valea Somesului
S- Dunarea
E- Culuarul Timis- Cerna
V- Dealurile de V si Campia de V

CARACTERISTICI GENERALE :Ocupa o suprafata de 17714 km(cca 27% din suprafata Carpatilor Romanesti). Reprezinta sectorul cel mai fragmentat si cel mai coborat, avand o altitudine medie de 650 m si una maxima de 1849 m in varful Curcubata Mare.

STRUCTURA GEOLOGICA :Culuarele de vale si depresiunile ii fragmenteaza in mai multe unitati cu o mare complexitate litologica si structurala. Sunt alcatuiti din sisturi cristaline, roci vulcanice si roci sedimentare mezozoice si neozoice care contin zacaminte importante de aur, argint, cupru si zinc.
In cuprinsul lor se gasesc si zacaminte de carbuni superiori(Anina si Domon), marmura(Ruschita), talc, azbest si calcare utilizate ca material de constructie.
Relieful dezvoltat pe sisturi cristaline si roci vulcanice prezinta forme masive si greoaie(M. Semenic, Locvei, Poiana Rusca, Bihor). In M. Metaliferi s-a dezvoltat pe roci vulcanice si sedimentare un relief de eroziune diferentiata.
Relieful carstic cuprinde platouri carstice, lepiezuri si doline(Padis-Cetatile Ponorului, Vascau, Carbunari), lacuri carstice(Ighil si Varasoaia), pesteri(Pestera Vantului, Pestera Ursilor, Pestera Meziad ; in Pesterile Scarisoara si Focul Viu sunt conservati ghetari) avene(prapastii) adanci si chei(Nerei, Intregalde, Rameti)

RELIEFUL :Subdiviziunile reliefului Carpatilor Occidentali sunt :
a)Grupa muntilor Banat :sunt situati intre Valea Dunarii in S, Culuarul Timis-Cerna in N si E si Dealurile piemontane in V.
Alcatuire :
-M. Semenic, Almajului, Locvei, Dogmecea
-Depresiuni :Almaj, Caras-Ezer

b)Grupa muntilor Apuseni :sunt situati intre Somes, Dealurile si Campia de V si Pod. Transilvaniei
Alcatuire :
-M. Bihor, Vladeasa, Giulau, Muntele Mare
-grupa muntulor Muresului :M. Metaliferi si M. Trascau
-grupa muntilor Crisului :M. Zarand, M. Padurea-Craiului si Codru Moma

c)Grupa muntilor Poiana Rusca :situati intre Culuarul Bistrei in S, Culuarul Mures in N, Culuarul Striului si Depr. Hateg in E, iar in V Campia Lugoj. CLIMA :Carpatii Occidentali sunt expusi direct maselor de aer vestice, umede, asa incat precipitatiile medii sunt de 1000-1200mm/an, iar temperaturile medii anuale sunt cuprinse intre 1 C-pe cele mai inalte culmi, si 6-7 C la poale. RETEAUA HIDROGRAFICA :Raurile apartin bazinelor Cris, Mures, Somes, Timis care varsa in Tisa ; in S cateva rauri se varsa direct in Dunare(Nera, Caras, Cerna).O parte din potentialul hidroenergetic este valorificata de Portile de Fier sau de hidrocentrale mai mici.
VEGETATIA SI FAUNA :In Carpatii Occidentali cea mai mare extindere o au padurile de foioase(fag, stejar, gorun) dezvoltate pe solurile brune si brun- acide
Se adauga paduri de conifere la peste 1200m altitudine si pajisti subalpine. Suprafete intinse au fost inlocuite de pajisti. In M. Banatului datorita influentelor climatice se intalnesc specii de plante si animale din sudul continentului.
Fauna :pentru padurile de foioase sunt specifice mistretul, viezurele, lupul, vulpea, pisica salbateca, iepurele. In etajul coniferelor se adauga caprioara, veverita, pasari(ciocanitoarea, cinteza).Animalele de interes cinegetic sunt :ursul, cerbul, rasul si cocosul de munte